Mă aflu la cafenea și fac un experiment.
Am înțeles, și nu pot nega că nu am băgat de seamă, mă laud cu un simț de observație dezvoltat, ca Starbucks-ul este preferat de adolescenți, metrosexuali, fete cochete, femei elegante, bărbați la costum, pițipoance.
Nu-mi place cum sună pițipoance. După o verificare la DEX, nu mă bucură nici tinere ușuratice. Abandonez semantica. Mi-am făcut o fotografie, mergeți pe pagina mea oficială, Paula Dunia Aldescu, artist.
Am o pagină oficială, un cont și instagram. Draga mea Romina Faur îmi cere stăruitor să mă fac vizibilă.
Romina, sunt la Starbucks, dacă poți, hai!
O să încerc să relatez de la intrarea mea în cafenea. Am salutat un cunoscut la terasă. Am zâmbit mai mult, am articulat după ce ieșisem din câmpul lui vizual.
Am pătruns în semiobscur. Am căutat masa din colț. Ocupată. Am cerut voie unei doamne să stăm împreună la masa de la intrare. A acceptat. Mi-am lăsat rucsacul și geanta, și am plecat să-mi iau ceva. Mi-am comandat un ceai verde la cană. Discutau Dam și Oana despre recipientele Starbucks și semnificațiile lor. Și un biscuite cu ciocolată.
Am deschis laptopul, m-am sucit de două ori, iar când să mă adâncesc prin detașare în scris, un cunoscut s-a așezat lângă mine.
Scrii? Ce scrii? Hai, scrie despre mine! O să crească numărul de cititori.
L-am trimis la plimbare fără eleganță lingvistică. Între timp s-a eliberat masa din colț. Mut laptopul și-mi atrag atenția pantalonii doamnei de lângă mine.
De unde i-ați luat?
Mi-ar plăcea și mie. Pronunță Zara și mă schimonosesc. Sunt prea departe să remarc ațele care curg, semnătura neoficială al oricărui articol vestimentar Zara. În timp ce scriu, mă tot uit la pantalonii ei, par așa comozi și pufoși.
Mutată la masa din colț, mă apuc de scris. Involuntar, frânturi de conversație ajung la mine. Privesc în gol. Mă distrage muzica. Cine cântă? Recunosc vocea, îmi scapă numele cântărețului. Curcubeul. Israel „IZ” Kamakawiwo, el cântă.
Alungă muzica sporovăiala unui italian. Vorbește la telefon.
Diversitatea. Îmi amintesc scena din Marele Gatsby cu actorul Tobey Maguire privind de la fereastră edificiul din față; un cuplu se ceartă, o mamă alăptează, niște copii de joacă, un bărbat și o femeie fac dragoste, cineva se droghează.
Diversitate.
Simultaneitate.
Istorii paralele. Pun punct și trec la citit, Marele plan al lui Stephen W. Hawking.
Romina, ce faci?
octombrie 1, 2015
Pe mine stii ce ma socheaza? Ca te-ai intalnit cu oameni cunoscuti si totusi te-ai pus intr-un colt sa scrii… Eu n-as rezista sa nu vorbesc cu ei 😀
Dam, pe bune? Chiar exista!?? 😛
octombrie 5, 2015
Spiritul lui e omniprezent 🙂
octombrie 5, 2015
Îmi place colțul ălă și îmi foarte place să scriu.
Există Dam, dar nimeni nu știe cine este. La cât de mârlan este, nu cred că o să-și asume vreodată identitatea.
Mie mi-e drag de el, scrie cu umor, l-am numit Caragiale blogosferic. Daca ar fi scris pe un blog Caragiale, 🙂
octombrie 2, 2015
Nu înțeleg ce experiment faci – bănuiesc că vrei să citești cine, ce și cum se întâmplă în cafeneaua aia. Ca să înțelegi ce înseamnă Starbucks trebuie să mergi și la alte cafenele, prin alte părți ale lumii. Pentru cineva care a fost în 2 astfel de cafenele în viața lui, ambele în România, Starbucks ăsta e o cafenea care nu oferă nu știu ce cafea, totul e scump și stă sub o siglă pe care snobii o percep ca fiind cool. Or Starbucks ar trebui să-ți dea un sentiment de relaxare într-un mediu cald, primitor și relativ cunoscut, indiferent de locul în care ești. Hai să-ți povestesc și eu, poate aderi la idee.
Am intrat în cafeneaua din Port Vell, privind în grabă spre panoul cu sortimentele de cafea. Cald, nu foarte dulce dar condimentat. Aveam nevoie de un condiment, de un spice up – cappuccino cu semințe de dovleac. Am urcat la nivelul superior al cafenelei și m-am adâncit într-un fotoliu moale, cenușiu. Portul începea să fie animat de vaporașe cu turiști și zeci de pescăruși care se voiau a fi în centrul atenției. Razele soarelui erau scurte și reci, oprite parțial de suprafața mare de sticlă din dreapta mea.
Erau ultimele zile ale lunii decembrie și era un ger uscat, plat, pătrunzător. Odată cu căderea întunericului luminile colorau orașul, iar ornamentele păreau că aduc zâmbete pline de speranță pe chipurile puțin obosite ale oamenilor. Am intrat în cafenea pentru un latte. Era cald, lumina era caldă și te strecurai cu greu printre coșulețele cu cafea și prăjiturele. Aveam senzația unui colț rustic al unei cabane din Aspen, cu oameni zâmbitori, un iz de cafea și scorțișoară, pe o dușumea din lemn natur de stejar. Am căutat cu privirea șemineul și paharul de coniac de pe măsuța din apropierea acestuia. În locul lui era un cuplu cu flăcările acestuia în ochi, antrenat într-o discuție savuroasă. Lângă ei, un aparat foto aștepta cuminte să prindă orice cadru, fără să înțeleagă însă că acel cadru era chiar lângă el.
octombrie 5, 2015
Experimentul este să scriu într-o cafenea, nu am făcut-o niciodată. Joyce a scris Ulise numai în cafenele. El a scris Ulise, noi ce am făcut? 🙂
Am fost la Starbucks la Londra și la Berlin. Știu despre ce vorbești.
octombrie 6, 2015
Cu caramel. :))
Eu nu stiu daca m-as putea concentra sa scriu la Starbucks, e o vanzoleala continua.
octombrie 6, 2015
E na, Cristina a scris comunicate de presă numai în cafenele. Ce, alea nu se pun?!
octombrie 6, 2015
Păi nici ea nu prea scria. S-a dus acolo să se uite ciudat la oameni și tot eu sunt ăla rău.
octombrie 6, 2015
Dar cine zice, dragă, că ești rău? Mărlan, da, și o știi!