Mi-a sunat telefonul la 2:19 azi noapte. M-am ridicat din pat. Știam că urmează o știre zguduitoare. Ultima dată când mi-a sunat telefonul la o asemenea oră a fost în urmă cu șapte ani.

Îmi cer scuze că scriu. E modul meu de a face față. Am mâinile și picioarele amorțite. Simt că le-am cedat ca adăpost furnicilor. Urechile vâjâie și plâng în serii.

Mi-a murit un foarte bun și apropiat prieten. Ne-am cunoscut în 2006 când am început masterul la Facultatea de Arte. Am scris de multe ori despre el pe blog. Îi dăruisem admirația și respectul meu, iar în ultimii doi ani devenisem sprijin unul pentru altul.

Noi nu ne întâlnim să vorbim despre vreme, Paula. Într-adevăr nu am discutat niciodată despre vreme. Ne contraziceam. Fiecare cu punctul lui de vedere despre conștiința de sine, relația cu foștii parteneri, relația cu prietenii. L-am ascultat de multe ori. Am luat aminte despre munca artiștilor plastici, despre Zizek, despre Lucian Boia, despre Derrida cu violența întemeietoare de drept.

Cu el am citit prima carte semnată Boia, să discutăm despre imaginarul istoric. Cu el am devenit confortabilă când multă lume m-a respins din cauza lui Freud. Povestea ore în șir cu mine, iar uneori mă săruta pe cap. Îl iubesc nespus și doar vestea morții lui m-a făcut să realizez ce orfană sunt de azi în gândire. Cei mai mulți îmi tolerează gândirea, el mă ajuta să o ordonez și să o cresc.

Înțeleg sfârșitul vieții și nu îi plâng moartea, ci dispariția persoanei Sorin Oncu. Nimic nu m-a pregătit pe mine sau orice alt prieten al lui pentru o moarte subită, pentru durerea cu care a părăsit lumea asta.

Vă rog frumos, prieteni, nu ne mai părăsiți așa. Pregătiți-ne cu o boală că e șocul prea puternic și diversitatea prea scârboasă. Îmi reluai toate activitățile unei zile obișnuite când deschise Mara ochii.

Cu ochii plânși și privirea pierdută, nu mai dorm de la 2:19, Mara mă întrebă de ce sunt supărată.

Nu sunt, Mara, supărată, sunt tristă. Mi-a murit un prieten și nu o să mai vorbesc niciodată cu el. Poți să te prefaci, mama. Nu v-ați trimis mesaje vocale? Nu ne-am trimis. Ce păcat!

Port conversații cu Mara, îmi făcui ceaiul, mă așezai la scris și plâng. Mi-a promis anul acesta de ziua mea că în viitor, un 21 iunie o să-l petrecem la Paris, pe Rue Monteurgueil. Nu am avut noi doi un 2015 grozav, dar cu siguranță o să mergem la Paris pe viitor.

Și noi care ne văitam de anul 2015, iar el dispăru într-o săptămână în 2016!

O să-mi fie greu fără el, a avut o mare influență asupra mea și îi datorez foarte mult ca persoană. Sufăr. Cer permisiunea să sufăr. Dacă o să mă întâlniți, ignorați ochii umflați și privirea rătăcită. Sunt doar urme vagi și nesemnificative ale prezenței lui Sorin în viața mea.

Comentarii închise, blog și suflet îndoliate.