Eu sunt mama mea, eu sunt tatăl meu

Zilele trecute am terminat de citit Cunoașterea lumii exterioare de Bertrand Russell. Știți când plecați în drumeție pe un traseu dificil unde este necesar să vă îmbărbătați la fiecare pas? Știți?! Și când ajungeți sus sunteți răsplătiți cu un peisaj care vă taie răsuflarea? Da, nimic de genul acesta cu Bertrand Russell. M-am încurajat la fiecare pagină. Fiecare pagină citită era ca un concurs câștigat. La final am păstrat bine fixat în memorie verbul a infera.

Ultimile pagini, cu mintea pâcloasă, mi-e somn, mi-e somn, m-am întrebat de ce nu se așază la o masă individul. Care individ? Eu, tu, el, noi, oricine. Eu sunt mama mea. Eu sunt tatăl meu. Împlinesc imediat 38 de ani. E vârsta părinților mei când îi priveam ca pe niște zei. Cu ei începea și se sfârșea lumea. Să se așeze la masă individul și să se îndoiască. Să se îndoiască de tot ce știe și ce pare că știe.

De ce cred asta? De ce cred ailaltă? Cum am ajuns să cred asta? Dar ailaltă? Până la urmă mi-am reconfirmat că niciodată nu citești în zadar. Citești cu mințile aiurea, dar unele cuvinde reușesc să pătrundă. Au pătruns incredibil câteva idei. De exemplu. Despre liberul arbitru. Sunt acțiunile noastre impuse de forțe exterioare? Pot fi predictibile acțiunile umane dacă se cunosc suficiente antecedente?

Mi-a venit greu să citesc. Îmi vine greu să scriu. Mi-e somn. Mi-e somn. Vă las. Dar sunt curioasă de părerile cititorilor. Și mai ales sunt curioasă dacă v-ați îndoit vreodată de convingerile luate de-a gata din familie. Nu ezitați. Scrieți. M-am apucat de Nietzsche. O să vedeți ce cugetări urmează.

Foto: Bogdan Mosorescu

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
19 + 22 =