Simt recunoștință, furie și scârbă pentru același lucru. O să numesc lucrul. Lucrul se cheamă diversitate.

Mor oameni în lume. Se omoară unii pe alții. Bărbații se ucid între ei. Bărbații ucid femei. Rusia luptă cu Ucraina. Iranul permite să fie ucise femeile pentru că femeile nu sunt oameni. Acum nu o să mă amuze afirmația ca-n poezia lui Marin Sorescu.

Mi-am achiziționat bilet de avion. O să particip la Webstock. Dimineața am făcut ceai. Mi-am turnat un pahar de apă cu lămâie. Am împachetat șosete și chiloți. Le-am așezat la locul lor. I-am citit o poveste lui Mateiu. Am povestit cu Mara pe Facetime. În apartamentul vecinilor se lucrează și trag cu urechea să nu-l trezească pe Mateiu. Garoafele s-au uscat și m-am strâmbat. La cât a costat biletul de avion, săptămâna asta o să admir o vază goală.

O tragedie, a mea personală sau a umanității, nu oprește mersul lucrurilor în viață. Te desparți de partener. Ai suportat o trădare. Măruntaiele dor. Mergi să te speli pe cap. Ai fost concediat. Umilința te-a zăpăcit. Ți se face foame. Ți-a murit cineva drag. Tristețea te-a acaparat. Râzi la o glumă până îți dau lacrimile.

Viața merge înainte, galopează, iar diversitatea se perindă ba cu gratitudine, ba cu scârbă, ba cu furie. După ce am vizionat filmulețul cu femeia iraniană luată de pe stradă de polițiști, am înjurat și m-am înecat de plâns. Am aruncat telefonul. M-am îngrozit de gândurile mele violente. Urăsc războiul, dar polițiștilor ălora le-aș fi pus cizma în gât. Aș aproba violența. Absorbită și dezgustată de gândurile violente, m-am apucat de clătite și le-am savurat cu lejeritate.

Societățile întotdeauna au fost roase de boală. Nu există societăți sănătoase. Citiți istorie, e o obligație morală. Moral înseamnă condiții de viață decente. Umanitatea prezintă fragmente de societăți cu viață decentă cu o creștere spectaculoasă în ultimele decenii. Și totuși aceste creșteri rămân izolate. Nu pot să nu mă întreb dacă e posibilă pacea fără război și dacă putem rupe bucla război-pace?!

Foto: Carmen Vulpea boemă