Mi-a aruncat cineva într-o doară. De ce nu scrii tu un manual pentru femeile despărțite? Pe moment nu mi-a fost clar dacă m-a persiflat. Se întâmplă tot mai rar să fiu devalorizată de celălalt, oricum se cheamă celălalt. Motive sunt multe. Primul motiv este că ies rar din casă. Stau cu nasul în cărți și în laptop. Al doilea motiv are legătură cu ridurile. Vârsta nu a oprit lătratul, dar l-a redus. Al treilea motiv ține de experiență. Am trecut prin despărțire. Am povestit despre. Și am povestit la furie, cu resentimente, cu acceptare. Până am ajuns să povestesc cu zâmbetul pe buze.

Ideea de a scrie un manual nu este proastă, dar lipsește câștigul. Eu nu aș câștiga nimic. Femeile care trec prin despărțire nu ar câștiga nimic. O să vă redau pe scurt cum anume se desfășoară dialogul dintre mine și cealaltă femeie.

Ajutor! Firește, nimeni nu mi s-a adresat așa. Comprim și exagerez pentru înțelegere. Renunț la lălăială. Mateiu se poate trezi oricând. Reiau, am clarificat.
Ajutor!
Dacă pot ajut cu drag!

Cum ai trecut peste despărțire? Cum ai reușit să devii prietenă cu tatăl Marei?

Mai sus am notat cele două întrebări care leagă dialogul. E ceva care-l rupe. Jignirile și resentimentele pentru bărbat mă opresc. Nu le condamn, dar nu mă privesc. Jignirile se schimbă între cei doi, fără spectatori. Continuăm dialogul despre durere, timp, inutilitate. Durerea este a femeii care tocmai trece printr-o despărțire, timpul reprezintă unica armă de apărare, iar inutilitatea îmi aparține. Stau inutilă și ascult, dar ascult.

Un manual cuprinde noțiunile de bază ale unei științe. Despărțirea n-are nimic de-a face cu știința oricât de rațional te-ai dovedit înainte de acest moment. Despărțirea e viscerală când iubești. Iată o întrebare, prima întrebare pe care să ți-o adresezi.
Întrebare:
Iubesc sau mă complac?

Dacă iubești, dar nu mai ești iubit, jelește. Aici vorbim de doliu. Ai pierdut persoana iubită nu în fața morții, ci probabil în fața altei femei, de obicei mai tânără. Femeia, mai tânără sau nu, nu poartă răspunderea pentru eșecul personal. Nu arunca vina la ea, vina este a lui. În acest moment se deschide un canal de pe frecvența creierului primitiv. Jigniți! Urlați! Loviți! Scoateți tot. Pentru că aici e germenele prieteniei cu tatăl copilului. Dacă scoți tot, atunci poți să începi să construiești. Dacă nu scoți, atunci o să vă transformați copilul într-un câmp de luptă unde o să vă devalorizați reciproc. Copilul nu a greșit și nu are de ce să suporte apucăturile părinților.

După acest episod îngrozitor, urmează furia. Lăsați-o să vă cuprindă și să vă acapareze fără rușine. E un sentiment natural. Vine. Trece. După furtună o să vă târâți ca insecta din Metamorfoza lui Kafka. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat, fără absurdul de a te trezi o muscă, să te trezești că nu mai știi cine ești. Pentru mine acest moment reprezintă o șansă. Persoane din întreaga lume nu au habar despre ceea ce sunt, ceea ce ar putea fi sau deveni. Descoperiți-vă! Cum? Nu știu.

Știu că este necesar să vorbiți, să vorbiți, să vorbiți. Să vă ascultați și să vă acceptați durerea și eșecul. Să vă respectați în fața copilului. Să vă iubiți și să vedeți eternitatea pe chipul copilului. Acolo o să rămâneți împreună și acolo contează. Unde sunt copii, se impune disciplina sentimentală. E greu. E ca o comă alcoolică. Spălăturile te ajută să supraviețuiești. Disciplina te ajută să educi un copil. E o datorie.

Trece un an. Marcați-l. Trec doi ani. O să fie tot mai ușor. Nu vă grăbiți. Graba chiar strică treaba. Vorba, lipsită ea de subtilitate, nu-i anulează precizia. Astea fiind spuse, chiar sunt a hell of a woman care-și expune părți din viața personală pentru că pur și simplu poate.

Foto: Simona Nutu