Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea