Teoria relativitatii… explicata (pseudo-stiintific) de Bogdan Mihai
E = MC2
E – energie
M – Masa
C2 – viteza luminii in vid
Ca orice teorie pare ceva abstract, o insiruire de litere fara noima care nu au nici o legatura cu realitatea.
Pentru a o intelege si a pricepe de unde provine relativitatea insa trebuie sa tinem cont de doua principii.
- Viteza luminii este aceeasi pentru orice observator si este imposibil de atins de un corp cu masa, pentru ca pe masura ce viteza creste energia necesara pentru a-l propulsa creste pana la infinit.
- Realitatea este un punct de vedere si atata timp cat nu avem un sistem de referinta la care sa ne raportam nu putem spune niciodata despre doua obiecte, care se misca si care sta pe loc.
Principiile acestea in sine par simple si usor de inteles dar, pentru mine, a fost nevoie sa vad o imagine mai ampla a ceea ce presupune teoria relativitatii si care sunt paradoxurile ei pentru a o pricepe si a intelege de unde provine relativitatea.
Cea mai buna explicatie am gasit-o intr-un episod din „Trough the Wormhole”, „The Riddle of Black Holes”, un documentar prezentat de Morgan Freeman.
Episodul respectiv se referea la modul in care actioneaza gaurile negre asupra realitatii si, desi avea prea putina legatura cu teoria relativitatii, in el a existat ceva care m-a ajutat sa inteleg relativitatea timpului, teoria mortului viu. Ca o paranteza, m-am hotarat sa nu folosesc aici termenul de „gaura neagra”, din motive evidente, o sa-l inlocuiesc cu „chestia intunecata”, nu, tot nu suna bine, sa-i zicem simplu „cafeaua”.
Cafelele sunt o concentratie de materie cu o masa asa de mare incat reusesc sa atraga si lumina. Presupunem ca exista doi observatori, numiti in documentarul respectiv Bob si Alice, daca in timp ce Alice se plimba cu un avion pe marginea cestii, Bob decide sa se arunce in cafea cei doi vor avea in aceeasi fractiune de secunda doua realitati complet diferite.
Alice il vede pe Bob in functie de lumina care se intoarce de la el la ea dar, intrucat cafeaua distorsioneaza timpul si spatiul si „incetineste” lumina pana in punctul in care o impiedica sa se intoarca la Alice, acesteia ii va parea ca Bob pica din ce in ce mai incet pana in momentul in care acesta se opreste. Datorita faptului ca ea il vede pe el ca urmare a luminii care in cele din urma nu se mai intoarce, pentru Alice, Bob are nevoie de o eternitate sa treaca prin cafea.
Pe de alta parte, Bob isi continua nestingherit miscarea pana in centrul cestii unde se intampla tot felul de lucruri rele despre care nu cred ca trebuie discutat acum. Oricum nu am fost si nu stiu.
Concluzia este ca in coformitate cu teoria relativitatii, unde viteza luminii este luata ca sistem de referinta si este aceiasi pentru toti observatorii, cei doi au doua imagini diferite asupra realitatii in acelasi moment. In timp ce Bob a trecut prin minunata licoare neagra si a dat de zat, Alice inca il vede plutind ca si caimacul la suprafata. De aici relativitatea timpului, ca deh, viteza luminii e constanta.
Destul de simplu zic eu.
De mentionat ca in documentar Alice este cea care se arunca in cafea lucru pe care nu-l inteleg si cu care nu sunt de acord, mai ales in ceva prezentat de un gentleman ca Morgan Freeman. Normal era sa sara Bob, din cavalerism macar, ma rog, puncte de vedere, sisteme de referinta, totul e relativ.
Bogdan Mihai
Audio
Astazi ne onoreaza cu prezenta Madalin Luca. Poftiti de ascultati.
[soundcloud url=”http://api.soundcloud.com/tracks/30023189″ params=”” width=” 100%” height=”166″ iframe=”true” /]Instalatie
In periplul nostru printre articolele ce ne-au parvenit „la redactie” in ultimele zile, am ajuns astazi la instalatia domnului Sorin Oncu.
Pentru pareri si impresii, sau intrebari, va asteptam in sectiunea destinata comentariilor sau la adresa de e-mail amintita intr-un post anterior, respectiv duniaguest at gmail punct com.
Va urma.
Sorin Oncu
P.S. Scuzata-mi fie lipsa de diacritice.
Fotografie pinhole
Diana Bodea
www.dianabodea.com
Mereu
Mereu, mereu un trup şi-un gând revine
Şi ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară,
Ca să urcăm un drum incert, de seară,
Ce într-un colţ de şoaptă se mai ţine.
Sunt doar un punct ce pentru-a câta oară
Stă matematic în adânc de sine
Şi nu mai ştie dacă-i rău sau bine
Să fii vehicul spaţiului de-afară.
Sfârşitul e o fracţie-n scădere.
Va dăinui ştiutul din potir,
Trup renăscut şi îmbiat la miere.
Din care-am tot desprins câte un fir,
Să-mi ţes veşmântul care nu mai piere
Şi stă la rând, să fie uns cu mir.
Blog împrumutat
Începând de mâine, blogul meu va fi împrumutat pe o perioadă de două săptămâni. În aceste zile, mai multe persoane vor semna textele care vor apărea pe ddunia.wordpress.
Am luat această hotărâre în pripă, cu entuziasm și emoție. Blogul va fi împrumutat două săptămâni, căci două săptămâni eu o să lipsesc și nu o să am acces la el.
Moftul meu de femeie de 30 de ani stă într-o excursie prin Europa cu trenul. Mâine iau trenul spre Cracovia.
Cracovia, Berlin, Amsterdam, Bruxelles, Bruges, Luxembourg, Basel, itinerariul meu. Planul acesta de călătorie nu-mi permite prea multe accesări de net, plec de acasă să simt. Două săptămâni vreau să simt și să mă simt, două săptămâni în compania celei mai bune prietene, a cărților și a Europei. Trăiesc un vis și nu vreau să se destrame cu grija unui text neglijent pe blog. Dar am această grijă, grija blogului. Mi-am zis că am grija Marei, a lui Leto, e firesc să am și grija acestui blog. Mara merge la mamanu, Leto stă la un bunic, cu blogul ce să fac?
Așa s-a ivit ideea împrumutului. M-am convins că este o idee bună, iar de dimineață am început să vorbesc deja cu unii oameni. Am primit ajutor și m-am pus să scriu acest text. Eu urmează să invit unele persoane să scrie, dar las porțile larg deschise, oricine dorește să scrie, poate să lase un mail boemului meu Silviu Pârjolea, care este administrator de blog și invitat.
Pe ușa larg deschisă, găsiți această adresă de mail: duniaguest@gmail.com
Așadar, până în iulie, pe 9 iulie, când o să accesez chiar eu acest cont, să vă găsesc, să vă regăsesc pe ddunia.wordpress.com.
Asta face Dunărea din om
În fiecare an, în fiecare vară, experimentez o primă zi, prima zi de mers la Dunăre. La Severin, în locul unde merg eu la nobila baltă, înainte să ajungi la apă, treci calea ferată.
Am trecut ieri calea ferată și m-am oprit un moment. Am lăsat zgomotele și mirosul să vină la mine. Mereu sunt aceleași, aceleași zgomote, același miros. Eu sunt puțin altfel în fiecare an, dar Dunărea mea mă așteaptă la fel an de an.
M-am așezat ieri s-o privesc întâi, i-am cuprins malurile, mi-am recuperat amintiri, iubiri trecute, prietenii apuse sau prietenii acum într-un mormânt și am sărit în apa rece și tulbure.
Dunărea e tulbure, au fost furtuni. Asta spune omul născut la Dunăre.
Dunărea e mizerabilă. Asta spune orice om care o vede neagră și cărând mândră orice scapă omul sau natura.
I-am întors spatele în apus, după ce am înotat puțin în urma soarelui. Când apune, soarele pleacă la sârbi, așa vede severineanul, iar atunci când cade, lasă pe apă o alee de lumină. De fiecare dată prefer să urmăresc calea asta a soarelui și a apei.
La o oră după ce am înotat, îmi miroseam pielea. Revenind acasă, am ocolit baia, am mers în dormitor, am tras o rochie pe mine și am plecat grăbită spre o terasă unde eram așteptată. În mașină încercam, mirosind pielea grijulie, să recuperez acel miros de pește, nămol și apă dulce.
Asta face Dunărea din om. Ăsta e argumentul că niciodată, oricât de departe aș pleca, nu o să pot scoate Dunărea din mine.
Rivoli 59
Duminică am căutat niște mănuși chirurgicale, stăteam pe strada Rivoli din Paris, singură, concentrată, nădușită, și căutam cu ochii niște mănuși chirurgicale pe o clădire, așa primisem instrucțiuni într-un mesaj scris de la Sorin Oncu.
Printr-un raționament neînțeles acum de mine, mintea mea a cuprins imaginea unor mănuși imense chirurgicale, dar pe Rivoli nici vorbă de așa ceva. Am început să caut numerele pe clădiri, am zărit 57, eu aveam nevoie de un 59, dar în loc de 59, m-a izbit o multitudine de mănuși, colorate, umflate și înșirate pe clădirea din fața mea.
Am traversat strada, am urcat la etajul 5, am întrebat de Sorin și l-am găsit în compania unei doamne cu care am avut norocul să sporovăiesc puțin în franceză.
Bonjour.
Bonjour.
Tu parles francais?
Oui, je parle, j’ai etudie dans l’ecole.
Apoi a urmat un dialog lejer despre euroscepticism, iar după punct am început să mă bucur de Sorin și de instalația lui încă neterminată. Am aflat istoria clădirii, o aștern și aici foarte pe scurt.
Clădirea a aparținut unei bănci și foarte mulți ani a fost nelocuită. În anul 1994?, nu sunt sigură de an, niște artiști s-au instalat în clădire și au început să-i picteze pereții. Facem un salt, banca a vrut să-și recupereze clădirea, interesele au atras primăria, ministerul culturii și așa s-a descoperit că această clădire, ocupată acum de artiști, atrăgea în jur de 40 de mii de persoane pe an.
Numărul acesta a salvat arta, iar azi, și dragul meu Sorin Oncu are un spațiu în acea clădire unde își expune instalația inedită. Ca întotdeauna, și am început tot mai mult să apreciez acest gen de artă, Sorin atrage atenția asupra unei stări de fapt ascunsă între falduri de imagini idilice. Instalația lui desface realitatea Franței, realitate de care Sorin se îndoiește, căci romantismul și peisajele bucolice promovate de Franța nu îi vorbesc turistului sau nativului și despre cele 59 de centrale atomice. Franța are cele mai multe centrale atomice din Europa. Asta am aflat eu duminică la centrul de artă de pe Rivoli 59. Nu știam, iar modul cum mi-a revenit această informație, într-o franco-română, în desene și vederi reinterpretate, în champignoane închipuite ca centrale atomice, în zâmbete, în râsete cu lacrimi uneori, în șoapte când treceau vizitatori, mă asigură de acum înainte de un ochi puțin mai ager când vine vorba despre ceea ce primesc ca turmă atunci când se prezintă o națiune.
Mi-ar plăcea să pun și niște fotografii cu instalația, dar trebuie să-l aștept pe Sorin, să facă el acest pas, dar am câteva imagini cu clădirea, interior, exterior, și o fotografie, încercare stângace a mea, cu mine și Sorin.
Pentru o imagine mai clară, îi mulțumesc boemului Silviu Pârjolea.
Pentru românii de la Paris, nu ezitați să mergeți pe Rivoli 59.















