Am un master de Politici culturale europene, fara griji sau grimase, nu este un text rotomontada. Hartia semnata si stampilata, cerinta societatii plina de reguli, presiuni si bune intentii, inca nu mi-a revenit. As aminti de secretariat, dar si secretarele prezinta o interpretare.
Mostenirea acestui master mi-a revenit insa in oameni. Actori, fotografi, pictori, disidenti intr-o colectivitate majoritara in consum, manele si plictis, mana asta de oameni reprezinta un stimul saptamanal sau lunar pentru diferite activitati culturale.
Lunar lasam acasa caini, copii, iubiti, proiecte si ne asezam cuminti intr-un colt de cafenea, birt sau ceainarie sa sporavaim.
O poza clasica a acestor intalniri ne-ar imortaliza cu o mana la falca in primul sfert de ceas, sa terminam cu gesturi si emfaza in intampinarea lui la revedere.
Un subiect ce ne-a evidentiat parerile in contradictoriu l-a constituit Ikea. Descoperirea artistului controversat Ion Barladeanu ne-a surprins cu urechea plecata, am ascultat si mustacit in si la povestea entuziasta livrata de Cosmin Haias.
Sorin Oncu a deschis, prin prisma Ikea, un dialog despre falsul intelectual. Un proprietar de mobila Ikea are toate sansele sa se inscrie in categoria falsului intelectual. Minimanismul, oarecum futurismul mobilierului traduce o pretentie a pedantului.
Incercarile omului de prezentare a sinelui, altul decat cel din singuratatea asternutului, se zaresc si in alegerea mobilierului, asijderea cum le poti adulmeca in prieteni, haine sau accesorii.
Eu m-am impotrivit, nu am dorit sa fiu de acord sau sa accept o sarada intentionata a omului in confortul casei lui. Care ar fi scopul unei atat de aberante falsitati?
Ca intotdeauna, am sfarsit cazand de acord ca avem pareri diferite! Aceasta intelegere ofera o stare extatica…

Cu steluta:
Numesc acest grup, din care eu insami fac parte: Creierosii!
Din el fac parte: Mariana si Madalin Luca, Diana Bodea, Cosmin Haias, Iulia Pordea si Sorin Oncu.

Sa sfarsim saptamana cu Deliu Petroiu intr-un elogiu!

Elogiul vinului

Eu, din principiu, nu beau apa.
Cu suc, cu borviz nu ma-ncurc;
Nu sunt sihastru si nici turc,
De aceea, nici un vin nu-mi scapa.

Muscatul tamaios cupat,
Cu un furmint mai amarui,
Da un nectar cum altul nu-i –
Sa nu-l iubesti e un pacat.

Dar traminerul barbatesc,
Feteasca, perla de Olghiu
Si Sard – batranule Sibiu,
Cat de duios mi te-amintesc…

Si-apoi acel negru vartos
Din Minisul nostru vestit,
Indemn de trai si de iubit,
Sange de taur viguros.

Husi, Dealu Mare, Murfatlar,
Eroi ilustri sau modesti,
Lechinta, Teaha, Odobesti –
Ce tandru mangaie-un pahar.

Si Grasa de Cotnar, cinstita
De Stefan-Voda, Domnul Sfant. –
Nu-i vita pe acest pamant
Nevrednica-a fi pomenita.

Dar dupa cum batranii spun
Si ne-au lasat diata noua,
Nu-s zeci de soiuri, ci doar doua,
Adica: vin bun si mai bun.

P.S. : Decand vantul m-a purtat
In Banat
Multe ar mai fi de spus
Ca mai sus:
Recas, Tirol, Teremia,
Buziasul –
Isi au toate poezia
Si panasul.

Dar la dop cand vad ca scrie
Vinalcool Timis,
Dintr-odata-mi vine mie
Sa ma… (nu ghicisi!)

Replay:
Dintr-odata-mi vine mie
…Sa ma-ntorc la vie!

M-a tavalit octombrie, oare cum o sa simt luna noiembrie? Lunile astea ma umplu de dor de duca, de insatisfactii si nemultumiri bolborosite. Se intampla sa compatimesc persoanele nascute in aceste luni, desi nu am argumente sa-mi sustin dezamagirea impertinenta. Imi plac oamenii primaverii si verii, acum si ai iernii, am o fata de februarie, de 14 februarie!
Nostalgiilor acestor luni li se opun culorile ravasite ale naturii, visiniul, galbenul, un verde umilit. Soarele si culorile, efortul ultim al naturii de a sta invesmantata impotriva frigului deja instapanit imi gadila aripa dorului. Sa pleci in lumea larga, sa-ti abandonezi obligatiile ce s-au strans in jurul tau de-a lungul anului si sa te lasi in voia ta.
Mi-as permite acum o fuga in lume, intr-un colt mai insorit sau intr-un colt mai plin de verdeata. As vrea sa incep o relatie noua cu mine, sa ma rasfat, sa-mi satisfac placeri, sa-mi las piciorul sa-mi traseze un drum oarecare, sa-mi inchid ochii fara grija intr-un soare cu pasaport.
Ce dor ce duca, de morti, de dulceata, de fuga…
Intotdeauna in octombrie-noiembrie!

O noua aparitie vesela, iubitoare, impartita!

Fetita mea are simpatii si antipatii, la doar 8 luni. Reflectand putin asupra acestor sentimente contradictorii, patosul fiind numitorul lor comun, am devenit oarecum mai intelegatoare in ceea ce priveste antipatiile mele. Resentimentele nu compun si nu ocupa mult loc in alcatuirea mea, totusi exista si se manifesta. Iar existenta si manifestarea ma intrista, pana de putin timp.
Nu doresc sa ma simt plina de sila, mi-e prea draga voia buna, si totusi ma las târâtă in bezna necontrolata a mintii mele.
Am reusit totusi sa-mi deschid o fereastra in aceasta bezna. Putinul timp il pot arata cu degetul situandu-l clar in saptamana trecuta. Vesti bune despre persoane ce-mi tulbura pastelul sufletului m-au surprins zambind, un suras bland, intelegator si sincer.
Indiferenta ce a urmat vestii m-a bucurat. Cata lauda pot aduce povestilor din mine, cartilor ce mi-au slefuit gandirea, oamenilor ce mi-au strunit pornirile perverse.
Curatenie, iata cuvantul ce descrie cel mai bine alcatuirea fiintei mele.
Traiesc puternic cu iluzia libertatii, de multe ori, ma simt ca o jucatoare la trapez, ma invart, ma arunc, imi dau drumul, sunt un eu liber si dominator intr-un spatiu al orizonturilor deschise.

O sa revin la acest text si cu un studiu de caz!

Imi pulseaza tampla de atata dorinta, de incercarea naiva de a o surprinde intr-o teorie iscata dintr-o cearta. O problema a oamenilor bogati presupune absenta acestei stari sufletesti. Sa doresti, sa ravnesti, sa astepti!
Dorinta duce in spate o asteptare. Nici o persoana instarita nu asteapta, duhul din poveste se uita la tine cu diferite chipuri cvasicunoscute de personalitati, figuri pe hartie ce-ti reteaza dorinta.
A vrea e urmat indeaproape de a avea!
Fara dorinta, fara asteptare, ajungem intr-un punct in care iluzia fericirii nu poate exista.
Intr-o imagine de telecinemateca, daca stai pe mal si privesti cu ciuda un bogat sorbindu-si relaxat sampania pe iahtul sau, ia-ti un gand, de fapt te uiti la un om fara dorinte.
Lipsa acestui sentiment iti usuca potentialul creator, sfarsesti intr-un contex fara o miza, oricare ar fi ea! Mediul inconjurator al bogatului, desi pare un infinit orizont, traduce mai mult un mal, o limita!
Ce frumos o zice Pessoa…
Parafraza: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!
De aceea, belsugul l-as tine pentru minte, exclusiv! Persoanei sociale i-as permite un echilibru, uneori tulburat de neproductivitate, alteori binecuvantat cu bunastare. Si astfel as lasa loc asteptarii, falsei fericiri, perfectei bucurii!

Am primit o invitatie pe mail si vreau s-o dau mai departe, pentru poezie, pentru cozonac, pentru vin, fiecaruia cum ii dicteaza pofta!

De cateva zile ma aflu in Ismaning, un mic orasel de langa Munchen, de cateva luni, tatal copilului meu munceste in acest loc. N-as putea spune cu exactitate in a cata vizita ma aflu in Germania, cu o claritate nemteasca pot afirma insa ca aceasta tara nu mi se lipeste de suflet.
Totusi, plimbarile matinale si de seara cu fata mea, au dat ocazia ochiului sa intarzie pe case, pe chipuri, pe iarba. Un minut, desi 60 de secunde nu apasa o viata, intr-o contemplare insa simti viata, am cascat gura la poarta cimitirului. Incercam sa-mi strecor privirea cat mai adanc, gardul restrictionandu-mi campul vizual.
Am realizat ca nemtii isi orndoneaza mortii, gradinile, natura. Pomii nu amintesc de neoranduiala naturii, legumele par a fi inspiratia unor pictori amatori, copiii lor blonzi si colorati in obraji iti traduc bland frumusetea umana.
Imi achizitionai si eu azi flori si un dovleac pentru terasa mea, legumele perfecte imi fierb in oala, iar fata mea doarme linistita in patul ei colorat si plin de jucarii.
Constat ca ordinea asta nefireasca a reusit oarecum sa ma seduca, dar cu o mana sprijinandu-mi obrazul, oftez dupa o sminteala a omului, dupa o harababura a naturii.
Controlul caracteristic acestei natii sufoca orice explozie a spiritului. Cu un ochi il zarii pe Hitler echipat impecabil, si cu un alt ochi ma bucurai de un Mozart ravasit si plin de cerneala.
Cred ca intr-o stare latenta, nemtii sunt toti niste smintiti.

Am de facut o marturisire, pe langa vocea, poezia si muzica lui Tudor Gheorghe, spectacolele lui ma mai atrag si pentru glumitele strecurate intre rasuflari. Rad si plang in acelasi timp.
O sa divulg una din poantele trubadurului de la ultima reprezentatie. In 27 septembrie, Tudor Gheorghe a readus in atentia iubitorilor de poezie cantata, cateva melodii din repertoriul tenorului roman, asa cum ii placea sa-si zica, Zavaidoc, si cateva din interpretarile aristocrate ale lui Moscopol.
Incantand sala cu amintiri muzicale interbelice, cu izuri de imbratisari si strangeri furtunoase pe ritmuri de tangou, Tudor Gheorghe a facut o paranteza.
Cica nu vede tineretul bine in ceea ce priveste dansul. La discoteca baiatul nu mai imbratiseaza fata, ci se zgaltaie. Nu se ating, baiatul fixeaza fata cu privirea, asijderea maestrului din Razboiul stelelor, ala mic, Jedi. Si ii aruca priviri tare urate, asta nestiind sa ne explice de ce!
Povestioara de mai sus, a fost redata intr-un ton persiflant, mereu cu zambetul in coltul gurii, si bineinteles intr-un grai oltenesc autentic.

Primele versuri le pierd, ma trezesc apoi niste acorduri puternice, o vocala polimorfa a unei voci bezmetic de frumoasa. Tudor Gheorghe. Spectacolul Cavalerii felinarelor tarzii a venit sa intareasca institutia Tudor Gheorghe si sa aminteasca romanului ca e roman.
Tot ce e romanesc nu piere!
In puzderia de ganduri ce ma napadesc in timpul spectacolului, aseara am constatat culorile puternice ale spiritului meu. Functionez ca un spirit, unul neincatusat, doar ca am acceptat sa mi se puna saua si botnita societatii. Uneori izbucnesc launtric si ma prefac in vopsele cu nuante stridente. Si atunci visele imi devin zilele traite. Ma vad atunci izbita si sarutata, ma zaresc hranind din palma flamanzi, ma intrezaresc acceptand un premiu, ma disting sarutand o frunte ce pare a mea, este a mea, caci matura fiind, am sa-mi imbratisez tineretea gratie rolului femeii, acela de a fi mama.
Cine iubeste si spune, ala nu e om pe lume,
Cine iubeste si tace, nici Dracu n-are ce-i face!
Firmituri de versuri, memoria fiindu-mi lenesa nu poate retine cat imi simte sufletul.
Ii mai datorez lui Tudor Gheorghe si patriotismul ce ma caracterizeaza, dumnealui si unui dascal de geografie din generala si liceu.
Prima dovada de patriotism este sa-ti cunosti tara. Asta aveam scris pe prima pagina a caietului de geografie.
Pe langa culoarea ce m-a curtat tot spectacolul, un gand innebunitor m-a acaparat. Oare este nevoie sa fim asupriti, torturati, batuti, dezbracati de identitate pentru a ne exploda spiritul?
Despre trubadurul oltean nu mai adaug nimic, nici manuirea mea iscusita a cuvintelor nu reda oferta lui muzicala si spirituala, Tudor Gheorghe da trimiteri din strafundul sufletului spre mandrie si identitate nationala, spre amoruri sugubete, spre muzica parfumata, spre omenie si voie buna!