Din când în când, împinsă de vârstă, determinată de plăcere, merg la masaj. Ieri, într-o oră de răsfăț pentru trup, mintea mea a început să lucreze. Mă trezesc uneori în răspunsuri la noncăutări, adică, deși nu am întrebări propriu-zise despre unele aspecte ale vieții mele, îmi vin răspunsurile. De la un timp, viața mea a căpătat un aspect de puzzle, încep să văd imaginea de ansamblu.
Ieri am înțeles dorul.
Înainte ca mintea mea să revină de pe câmpiile cu maci, prefer eu să cred, pe care plecase, am reușit să salvez un gând.
Dorul de o persoană este de fapt un dor de sine. Nu ți-e dor de mama, de soră, de prietenă, de iubit, ți-e dor de starea pe care o ai în prezența lor.
Lângă fiecare sufletul și mintea ta se aliniază, iar echilibrul ăsta poate fi numit fericire.
Nostalgia traduce, așadar, o stare interioară a ta, complet străină de esența celeilate persoane. Când fuge dorul de acasă, cum ne cântă noua Tudor Gheorghe, eu îmi permit să cred că alergarea asta mă are la capăt pe mine.
Mi-e dor de tine.
Nu.
Mi-e dor de mine și de ceea ce sunt eu lângă tine.