Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).