Toată excursia mea s-a împărțit altfel, înainte de Amsterdam, și după Amsterdam. Înainte de a ajunge în Olanda, presupuneam, după, am tânjit. Foarte sincer, recunosc că una din zilele petrecute în Olanda a fost perfectă. Datorită unui prieten stabilit acolo, am scăpat de tributarul turistului de hărți și obiectivele turistice.
Într-o dimineață, a doua zi în Amsterdam, prima zi după ce am fumat, părăseam orașul pentru a merge la mare. Ieșeam din oraș fără hărți, fără griji, doar încântate, se poate citi și încântătoare.
Fumurile, cele trei fumuri din cealaltă zi, o zi separată, suspendată de un fel al meu de a fi, m-au păstrat calmă cu buchete de zâmbete. Am încercat să mă gândesc la ceva care într-o obișnuință de reacții îmi crește tensiunea, dar nu am reușit decât să zâmbesc.
Ne-am plimbat prin Volendam, un mic orășel în apropiere de Amsterdam. Ne purtam picioarele agale, lăsând ochii să se fixeze pe detalii. Ne-am oprit la o terasă pentru o cafea.
De la locul nostru, separam lumina de întuneric. În dreapta, restaurantul cufundat în obscur, în stânga, marea scânteind. M-am ridicat la un moment dat să mai iau niște zahar de la bar, brun dacă se poate, să defilăm cu stropi de sănătate, iar când am revenit la masă, la mijlocul drumului dintre bar și masă am ezitat puțin.
Am pus un picior în față și l-am retras. Mă uitam la cei doi prieteni ai mei și m-am simțit fericită. Chipurile lor erau perfect integrate în peisaj, și ce peisaj superb. Marea, pescăruși, bărci, efecte ale luminii pe care lipsa mea de cunoștințe de fizică nu știe să le explice, iar de plasticizări nu am chef.
Am pășit totuși spre masă și am împărtășit sentimentul. Am părăsit acel loc privind în urmă.
Cu un ochi peste umăr, am ajuns la mare. Am făcut aici ce face orice om, te plimbi, îți bagi picioarele în apă, cauți scoici, privești cerul. M-am tolănit în nisip fără să-mi pese, nu mi-a păsat de granulele acelea fine care pătrundeau în țesătura pulovărului, nici de melanjul lor periculos cu firele mele de păr. Am stat întinsă în nisip savurând doar clipa aceea, doar fericirea momentului prezent.
O viață are doar momente. O spun categoric, așa să mă ajute Kant. Nu există o viață fericită sau o viată nenorocită, există zile și zile. În unele zile sau nopți, alegeți, când rămâi fără suflu, căci inima e atât de puțin organ și atât de mult o senzație de suficiență, de mulțumire că ești acolo, că ochii tăi îți ajută bucuria, nu mai ai nevoie de nimic.
Probabil asta este fericirea, să experimentezi uneori, în unele zile, în unele minute, senzația asta de împlinire.
Personal, la Volendam, am experimentat sublimul lui a fi.
2 muzee în Amsterdam
Ajung să scriu cam greu despre muzee. Evit. Sau doar prelungesc o presupusă curiozitate.
Aș vrea să stârnesc o curiozitate când vine vorba despre muzee. Eu am atins un anumit punct în ceea ce privește aceste instituții. Intru în muzeu, orice muzeu, și mă opresc. Mă uit în jur și foarte ușor, dar atât de așteptată, mă cuprinde o stare de bine.
Este fix ca atunci când intru într-o benzinărie OMV, deși știu cât de plată e comparația, în orice țară aș fi, mă simt bine, mă simt în siguranță, mă simt acasă. Recunoașterea vine în întâmpinarea nevoilor mele. Într-un OMV cunosc așezarea, într-un muzeu devin eu. Devin într-adevăr, și un caracter independent ca al meu nu poate fi toată ziua eu, de aceea în muzee devin, toate măștile cad, nu mă aplec să ridic nici una, nu-mi pasă nici de fața mea care se schimonosește uneori în fața tablourilor deoarece nu înțeleg nimic.
Abandonându-mă simțurilor, zburd prin muzee și explorez, uneori pereții și candelabrele sau policandrele.
De puțin timp nici nu-mi mai pasă că nu-mi plac tablourile, că nu-mi transmit nimic, că nu înțeleg nimic. Vreau doar să simt o pânză.
La Amsterdam, la Rijksmuseum, în sala unde cunoscuta Night watch a lui Rembrandt provoca excitări nervoase, eu m-am holbat la ochii personajelor. Niște bile negre, lucioase, halucinante te fixau din perete deloc prietenește. Am întors spatele oftând, încă o capodoperă care se desprinde înainte să se prindă de suflet.
M-am îndepărtat din sala aceea plină de energii rafinate și emancipate și am pășit în căutarea lui Vermeer. L-am găsit, dar l-am admirat pe Pieter de Hooch, tablourile lui mi-au plăcut, am apreciat chiar tehnica de a surprinde dintr-un unghi mai multe spații.
La muzeul Van Gogh, te izbește foarte repede culoarea, mai ales galbenul. În clipite, creierul devine soare. Oameni zâmbitori se mută de la o pânză la alta, își sprijină uneori bărbia, își freacă obrazul.
E multă veselie la muzeul Van Gogh, o veselie care provoacă, stimulează, polarizează stările afective.
Eu mi-am luat o vedere cu minunata lui casă galbenă, mi-am achiziționat și un album pentru a-l răsfoi acasă cu Mara mea.
Și am părăsit Amsterdamul a doua zi atât de bogată, port de atunci în fiecare zi această bogăție pe mine și în mine, pe chip și pe suflet.
…mâța de coadă
Datorită textului de ieri, azi toată ziua mi-o petrecui la Amsterdam, de aceea o să mai trag mâța de coadă până mâine când o să povestesc despre muzeele pe care le-am vizitat.
Un fum la Amsterdam
Am părăsit Berlinul înainte să răsară soarele. Pe 1 iulie soarele se ridica pe cer, eu ridicam bagaje în tren. Mâinile mele încă îmi arată străduințele acestei excursii, aș putea scrie o poveste separat despre mâini și picioare.
La prânz, cu două trenuri schimbate, cu un timp foarte scurt de a schimba trenul, 2 minute, am ajuns la Amsterdam.
Fiind acum cu povestea la Amsterdam, mă întreb în ce direcție s-o duc, peisajele Olandei, muzeele Amsterdamului sau fumatul din coffee shop? O să mă opresc și o să construiesc azi în jurul clișeului.
Am fost la Amsterdam și am fumat iarbă. Faptul constituie una dintre cele mai mari prostii ale mele, dar sunt foarte mândră.
M-am plimbat prin oraș cu o curiozitate de provincial, căci pașii mă duceau ușor pe lângă vitrine în care fete în lenjerie ispiteau bărbații.
Oare versurile lui Baudelaire se potrivesc aici?
Căci am, ca să-i înduplec pe acești amanți blajini
Oglinzi, în care totul mult mai frumos se așterne
Adâncii mei ochi limpezi plini de lumini eterne.
Mă întreb acum dacă cineva le-a privit în ochi, ochii lor îmi par acum asemenea oglinzilor dintr-o casă unde se afla un mort, toate suprafețele lucioase sunt acoperite pentru a nu rămâne sufletul captiv și să nu bântuie. Dar plecai departe, mințile se pierdură și dintr-o amintire care urmează să fie mărturisită.
Asta s-a întâmplat, mințile mele au plecat. După 3 fumuri, într-un coffee shop cu o lumină difuză, mințile m-au părăsit puțin, iar acestui fapt îi datorez un atac de panică îngrozitor. Stăteam lăsată pe spate pe o banchetă, priveam neputincioasă în jur și retrăiam filmul Taken. Fruntea mea împodobită cu perle de sudoare a început să-i îngrijoreze pe cei din jur. La îndemnul de a mă gândi la ceva frumos, mi-am pus-o pe Mara în față ca o icoană. Și m-am mișcat. Mi-am schimbat poziția corpului și foarte ușor, mintea mea a efectuat un salt într-un râs ușor, tare, zgomotos, isteric. Toată seara am văzut 3D, m-am întrebat cât ține această stare, dacă o să-mi amintesc, aș fi vrut să scriu în momentul acela, mi-a fost ciudă că lecturile mele, Freud și Jung, nu mă ajută să-mi stăpânesc mintea, mă văitam cu fiecare persoană nouă care intra că mie nu-mi plac oamenii, și am povestit despre Star Trek, un episod din Star Trek unde personajele jucau cărți, dar era o activitate care se repeta și se repeta până au ajuns să-și dea seama. Asta am făcut și eu câteva ore, am repetat la nesfârșit tot ce am scris mai sus, 3D, cât ține, o să-mi amintesc, scris, Freud, Jung, oamenii care nu-mi plac, Star Trek.
Seara la hotel am făcut un duș, mi-am spălat dinții conștiincioasă și am adormit înainte ca obrazul meu să atingă perna.
Acesta a fost un fum la Amsterdam.
