Stâna de Vale, un loc pocit de mâna omului (Micula)

Săptămâna trecută, într-o zi de luni, porneam pe drum spre Apuseni, Stâna de Vale. Mi-am rezervat o cabană de pe Booking. Am călătorit cu Mara, o prietenă și cei doi copii ai ei. Grupul acesta, format din mame și copii, ne-a condiționat cazarea. Să avem un restaurant în apropiere unde să ne hrănim după ce coborâm de pe munte. Să existe o bucătărie unde să luăm micul dejun. Așternuturile să fie albe, cerere personală. Să se încuie ușa. N-am luat în calcul acest fapt, dar pe viitor o să fie pe listă.

La cazare, nimic nu s-a potrivit cu ceea ce găsisem pe Booking. Începând cu cabana, alta decât cea din poză, până la ușa care nu se încuia, rezervarea s-a dovedit un eșec total. Cum nu mi-e frică de ceartă, ba chiar o provoc de multe ori, am inițiat un schimb de mesaje în care am prezentat ce am găsit la cazare. Susținută de fotografii, de gura mea mare, de încăpățânare, de neacceptare, nu perpetuez acel merge și așa românesc, am cerut o soluție deoarece am refuzat să mă cazez în acele condiții. Într-un mesaj am evaluat bucătăria ca fiind scârboasă. Susțin cele afirmate.

În câteva ore s-a rezolvat cazarea. A rămas ceva fără soluție, peisajul de la Stâna de Vale. De acolo iese la suprafața pământului Izvorul Minunilor. Dintr-un loc tâșnește apa, iar vizavi ai copaci defrișați.

În continuare o să redau ce am auzit. Nu o să specific sursa. O să relatez ceea ce am văzut.

Am auzit că în stațiunea Stâna de Vale este monopol. Toate clădirile din jur, funcționale sau abandonate, aparțin familiei Micula. Numele nu mi-a spus nimic. Pe google, primul articol care mi-a apărut a fost despre braconaj din elicopter. Un singur hotel s-a ridicat, cu proprietar străin, iar construcția a încetat. Izvorul Minunilor aparține familiei Micula, la fel și peștera Urșilor.

Nu o să emit nici o părere personală despre.

Am văzut o stațiune într-o stare jalnică: copaci defrișați, clădiri abandonate, camioane care transportau copaci tăiați. Drumurile sunt pline de gropi, exact cum ne-am obișnuit, cum am acceptat, cum ne-am mulțumit. În restaurantul în care am mâncat, o să-mi trimit părinții. O să-și retrăiască tinerețea. Timpul a stat pe loc. Lipsește doar tabloul lui Ceaușescu de pe perete.

Nu aș recomanda nimănui să călătorească la Stâna de Vale. E un loc pocit de mâna omului, un loc distrus cu intenție, un loc exploatat, un loc ca atâtea altele în România.

În România călătorești cu nasul pe sus. Poalele te deprimă. Construcțiile, culorile, drumurile, organizarea te mâhnesc. Muntele salvează într-adevăr. În munte scapi de senzația de penibil de la poale. Peisajul carpatin seduce pur și simplu. În funcție de sensibilitate, te face să verși lacrimi.

La Padiș, contrar scopului excursiei, de a petrece timp fără telefon, am căutat pe youtube Tudor Gheorghe și am ascultat Acolo este țara mea.

Adevărul este că acolo aș vrea să trăiesc uneori, acolo, în munți. Departe de lăcomia, prostia și prostul gust al cetățeanului actual.

O să închei. Am auzit, am văzut.

O concluzie. Nu vă mulțumiți cu merge și așa.

Acolo este țara mea și a tuturor.

Prietenele, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea

După cinci zile petrecute la munte, drumeții prin Apuseni, am avut nevoie de două zile de repaus. Am întrerupt orice activitate și am socializat prea puțin. O să vă povestesc despre. Sunt pusă la curent cu situația actuală a stațiunii Stâna de Vale, un loc care produce o impresie penibilă călătorului.

Las deoparte actualizarea curioșilor pentru moment. Prefer să descriu senzații și sentimente legate de copii și relații. În fiecare dimineață beam ceaiul, urmat de cafea, pe terasa cabanei. După câteva zile petrecute cu copiii, Mara mea împreună cu doi prieteni, o fetiță și un băiat, într-un moment anume i-am privit cu afecțiune și admirație, dar gura mea a articulat: Ce copii nesuferiți avem! Prietena mea, un caracter flegmatic, cu tact în acțiuni și vorbire, a răspuns: Crezi? Tu nu i-ai văzut pe alții cum se poartă!

Are dreptate! Mara a intrat în colectivitate de șapte ani. În toți anii nu m-am apropiat de nimeni cu copii. Mi-am preferat prietenele cu copii, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea. Pur și simplu să tăcem împreună. E cel mai mare câștig într-o relație de prietenie.

Pe munte, pe poteci sau drum forestier, pe trasee de trei ore sau pe distanțe scurte, ne-am permis să discutăm vrute și nevrute. Să începem un subiect, să pierdem șirul, să râdem zgomotos, să tăcem fără explicații, să ne încrâncenăm, să plângem.

Întotdeauna împărtășesc opinii. Mi-am făcut o părere auzită în munți, o concluzie. Într-o relație, indiferent de gen, indivizii caută să se impună. Unii acționează că trebuie. Au preluat modele și tipare. Alții urmăresc interesul propriu. Și unii, și alții reproșează în loc să rostească ce anume le place sau displace, ce îi doare sau ce îi face fericiți. Rar descoperi persoane sincere cu ele și cu ceilalți.

Bărbații au gesturi și expresii anumite în relațiile cu femeile.

Femeile așteaptă gesturile și expresiile anumite.

Cum să ne înțelegem dacă nu cultivăm franchețea?! Dacă nu scăpăm de odiosul sentiment că partenerul ne va părăsi dacă nu-i facem pe plac?! Blocajul acesta ține cupluri și cimentează mariaje, dar nu provoacă momente de mulțumire sufletească intensă.

Am purtat discuții pe munte și la poale. Ne-am privit copiii cu admirație și cu iritare maximă.

Femei curajoase, a concluzionat prietena mea când a privit muntele de pe care coborâsem. Curaj să fie?! Personal susțin lipsa de supunere în tipare.

Am mers pe munte din admirație pentru peisajul carpatin. Un copac pe un deal, un râu care trece pe lângă o pădure de brazi, gardurile de lemn, fragii de pe marginea drumului, lumina soarelui printre trunchiurile copacilor, păsările și greierii, stânele și câinii lor. Mă fac fericită.

Caut să mă fac fericită, nu aștept să mă facă alții.

Munții Apuseni au această putere. Mergeți, încercați, urcați, priviți cât mai puțin poalele, dar despre asta, într-un text viitor.