Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.