Ștefan Popa Popas. De unde știi? Mi-au spus și mie alții

La ultima vizită acasă, m-am născut la Drobeta Turnu Severin, m-am reîntâlnit cu câțiva vecini. Cu unii m-am salutat, cu alții m-am oprit la o vorbă. Bătrânii actuali sunt adulții copilăriei mele. Îi priveam ca pe niște titani. Pe vremurile acelea, părerea copilului nu conta. Eu te-am făcut, eu te omor. Dacă nu îți ții gura, ce bătaie o să iei tu când te măriți! Mi-au făcut bagajul cu reprezentări câțiva binevoitori.

O doamnă de vârstă înaintată acum, o zeiță de felul ei în copilăria mea, a început să plângă în timp ce politicos purtam o conversație. Mama ta nu merita așa ceva! (Referire la divorț). Vă iubește mult și cât vă ajută. (Referire probabil la facebook).

Această întâlnire a fost urmată de altele. Adulții deveniți bătrâni schimbau câteva cuvinte cu obraznica, dar frumoasa Dunicica. Mereu m-au alintat și mi-au iertat nesupunerea. La început au pus totul pe seama tinereții, iar acum învinuiesc vremurile sau poate pur și simplu nu le mai pasă. Sunt obosiți și sunt bătrâni. Au părul alb sau au chelit. Le lipsesc dinți. Le crește părul pe față. Ridurile le-au schimonosit fața. Unii s-au adunat de spate. Alții put. Mulți trăiesc necăjiți de sărăcie.

Intrată în casă, m-am apropiat de fereastră. Am dat perdeaua la o parte și am privit strada. În cartierul meu, pe strada mea, pânda de după perdea a precedat peretele facebook-ului. Toți adulții copilăriei mele au îmbătrânit. M-am gândit la ei. M-am gândit la ele. Oare ce gândesc acum despre viața lor? Consideră că au avut o existență satisfăcătoare? Tot ce au îndurat, tot ce au sacrificat, merită? Ele că au luat bătaie, că n-au avut viață socială, că nu au părăsit casa fără permisiunea bărbatului? Ei că au ridicat case, că au întreținut neveste și copii?

Voința de putere a lui Ion, să aibă pământurile lui Vasile Baciu, am redescoperit-o în voința lui tata de a ridica o casă și o identific în voința tinerilor de a-și cumpăra mașini scumpe.

Sărăcia devorează și ne marchează. Educația e singura care poate ajuta omul în sublimare. Nu poți întoarce capul cerințelor societății decât cu dezvoltare intelectuală.

V-am povestit cele de mai sus pentru a vă mărturisi că sunt o olteancă care locuiește la Timișoara din 2002, iar afirmațiile lui Ștefan Popa Popas nu m-au ofensat. Omul a verbalizat ceea ce gândesc mulți în această zonă. De ce m-ar afecta? Sunt olteancă și nimic mai mult? Nu mă identific cu un unic factor din viața mea.

Ștefan Popa Popas a avut un episod nefericit cu un oltean sau mai mulți olteni. Probabil! De imagologie scăpăm greu și dacă dorim. Reprezentările despre popoare și clasele sociale ne scutesc de a gândi pentru noi înșine. De unde știi? Mi-au spus și mie alții. Așa își orânduiesc majoritatea viața. Nu se îndoiesc de convigerile din familie. Nu-și omoară simbolic părintele pentru a se maturiza. Nu-și anulează obișnuințele pentru a construi și altele noi.

Timișoara are probleme. Copiii mor în spitale. Profesorii se ofensează de pantalonii scurți ai elevilor pe caniculă, dar sălile de sport nu au dușuri și vestiare. Străzile sunt pline de gunoaie. Parcările lipsesc. Pistele de biciclete se opresc în pomi. Etc!

Antipatia dintre olteni și bănățeni a existat și există. Felul cum o gestionăm ține de educație, ține de individ. O persoană educată, cu respect de sine nu ar judeca așa simplist. Ești oltean și de aia. Continuăm. Ești negru, evreu, arab, femeie, homosexual.

Episodul cu Ștefan Popa Popas descrie o situație. Nu e un stil de viață. Bănățenii și oltenii trăiesc bine mersi între ei. Ca frații, iar frații știm cu toții că se bat între ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Gelozia şi crima de pe strada Cozia

În urma oribilei crime de aseară de pe strada Cozia, din cauza unor factori de circumstanţă, am aflat repede, am discutat cu Făt Frumos despre gelozie. Poliţia nu cunoaşte toate faptele, motivul este încă unul necunoscut, dar mie mi-a mers mintea întruna.

Dacă motivul a fost gelozia? Să presupunem că a fost gelozia.

După ce vă scuturaţi de groază, am nevoie de atenţia dumneavoastră. Oare nu ar fi mai bine pentru omul civilizat ca înainte de căsătorie să aibă parte de o despărţire? O despărţire îţi va arăta părţi ale partenerului neîntâlnite pe timp de pace.

Am trecut cu iuţeală în revistă despărţirile mele şi caracterele geloase pe care le cunosc. Am zâmbit cu gândul la un prieten care ar fi de ani de zile mort dacă gelozia l-ar împinge pe om să depăşească limita. Cinic, ştiu!

Mi-am reamintit un episod în urma unei despărţiri cu un fost. Înainte să povestesc, notez că fac parte din categoria femeilor norocoase. Am ales special să mă exprim cu norocoase. Am avut parte de bărbaţi bine crescuţi şi iubitori. Eu am fost oaia neagră. La despărţiri însă am devenit un miel de sacrificiu. Sau orice alt animal. Tot binele din relaţie s-a transformat cu intensitate în neplăceri după despărţire.

Un fost drag, în urma despărţirii, a trimis o fotografie cu mine într-o ţinută lejeră, unei alte foste de-a lui. Femeia nu m-a plăcut niciodată pentru că el a îndrăznit să mai iubească după ea. De ce a acţionat cu lipsă de maturitate? Pentru a râde împreună despre absenţa aspectului meu bombat la piept.

Cum v-am zis, mă includ în categoria norocoaselor. Am fost în timpul relaţiei, dar şi după despărţire. Am luat cunoştinţă de caracter, iar orice rău pe termen lung devine bine.

Am folosit un exemplu naiv. Am spălat rufele în public, dar la program scurt. Aş mai putea merge pe exemple. Aş da o lovitură de marketing. O să mut unghiul. Revin la crima de aseară care a pornit toate aceste gânduri.

M-am întrebat câte femei, o pun la feminin dintr-un raţionament al forţei, stau cu un bărbat capabil de crimă în stare latentă? Am în minte un cuplu anume. Mi-a provocat ameţeală ideea asta. M-am îmbrăţişat singură şi am căutat detaşarea în nivelurile de gelozie întâlnite la Freud.

Gelozia concurenţială e firească. Am respirat uşurată. Niciodată nu am depăşit limita oricât am fost de provocată.

Am ajuns la o concluzie. Cuplurile să caute cearta, conflictul incită la agresivitate. Iar ca un test, să experimenteze o despărţire. Că e de 5 minute, o oră sau o zi, despărţirea alături de ceartă vă pot ţine în viaţă, dar mai ales o să vă cunoaşteţi cu adevărat partenerul.

Să ne cunoaştem şi să-l cunoaştem pe celălalt.

Cearta ca atitudine

Sunt într-o fază. Nu e chiar etapă, de perioadă nici nu poate fi vorba. La toamnă aș putea să vorbesc despre această perioadă, dar presimt că mă grăbesc cu afirmația. Certitudine nu am oricum.
Pot presupune că oricine citește blogul acesta intuiește măcar, dacă nu este sigur, că autoarea mustește de nemulțumiri.
Sunt veșnic nemulțumită.
Acum descriu o fixație anumită din cauza nemulțumirilor. M-a ajutat mamanu meu. Dar de cine ești tu mulțumită? Cu prietenii te cerți, cu noi te cerți(mama și sora), cu tatăl Marei te cerți etc.
Și nu s-ar fi fixat nimic, și nu m-ar fi iritat nimic, dacă nu avea sens ceea ce a spus.
Mă cert cu lumea din jurul meu, și nu este nici un sens în această atitudine. Nu schimb nimic de cele mai multe ori. Dar și cearta, ca atitudine, presupune schimbare pe viitor. După ce adorm nervii, după ce conflictul dintre eu și supra eu se aplanează, vine un moment de luciditate.
De o perioadă, în care recunosc că am practicat meditația, am foarte multe asemenea momente.
Sunt lucidă, o spun cu mândrie. Lucidă, m-am descoperit hâdă, mi-am recunoscut intenții megalomane, m-am recunoscut frumoasă. Sentimentele contrarii fac parte din cunoașterea propriei persoane. Psihicul, alunecos ca alcătuire, ca atitudine, ca funcție, deplasează și condensează foarte mult faptele noastre. Cum îți recunoști o faptă prea puțin nobilă, cum eul vine lingușitor, cu intenții bune de altfel, să justifice o faptă sau o acțiune nedemnă.
În această fază sunt, faza semnului de întrebare. Nu mă mai întreb cine sunt, deja am o idee, ci ce vreau să devin.
Mă îndoiesc de tot. Aici descriu certitudine. Aici sunt Descartes. Obiceiurilor le-am căutat sensuri. Nu am găsit, nu am dat sens. Tradiției i-am aplicat nepăsarea. Sincer, chiar nu-mi pasă de cerințele tradiției. Am rămas singură, fără determinații, fără un scop precis, aproape fără vise. Pândesc semnificațiile și sensurile. Îmi doresc o viață plină cu semnificații, dar pentru asta am nevoie să mă așez în viața mea după chipul și asemănarea mea. Chipul și asemănarea mea implică mamă, tată, soră, bunică, bunic, unchi, câteva vecine de pe aceeași stradă, câteva prietene bune, o educatoare, câțiva profesori, câțiva iubiți, câteva filme, câțiva câini, unele dealuri și Dunărea.
Cu toți acești educatori de circumstanțe încerc să mă așez acum în liniște și pace. Cu frustrări, complexe, fixații. Cu pasiuni, plăceri, satisfacții. Munca la ființă e grea, e anevoioasă și de cele mai multe ori e duplicitară. Uneori chiar noi muncim împotriva noastră. Atunci se iscă cearta, uneori boala trupului, alteori lâncezeala minții.
Cearta și lâncezeala pot fi alungate cu voință, o voință personală, dar și cu bunul simț. Uneori chiar bunul simț al celor din jurul nostru. Pentru a ne ajuta, uneori avem nevoie de oamenii din jurul nostru. Curioasă de fire, mi-am întrebat un fost prieten dacă noi ne certam atunci când formam un cuplu. Am stabilit vreo două trei certuri în câțiva ani. Pentru mine, pentru firea mea, numărul alcătuiește ceva apropiat de sensul cuvântului extraordinar. E ceva extraordinar să găsesc atât de puțină ceartă. Astfel mi-am dat seama că și omul de lângă tine îți poate ajuta și construi devenirea. Mai bun, mai puțin bun poți să fii prin alăturarea ta cu oamenii din jur care contează. De aceea unele prietenii trebuie să ia sfârșit, iar altele trebuie să se nască.
În această fază mă aflu, plină de sentimente contradictorii, mă îndoiesc de tot, de toate, pun sub semnul întrebării religia și tradiția, refuz să-mi dau determinații.
Momentan sunt singură. Nu-mi place neapărat, dar nu încerc să o alung. E o fază, o transformare.
Mă transform, chiar când scriu, mă transform.