Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "copiii"

Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!

De 8 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă m-ar duce capul, în situația actuală, cu un bebe de aproape patru luni, m-aș apuca de aforisme. Nu zic că nu mă duce capul, atenție! Zic că mi-e somn, iar cugetările concise m-ar salva de la scrierea unor articole pe care oricum le cam las neisprăvite.

Oboseala mă lovește crunt. Ochii mă ustură, pleoapele pică la fel ca-n vremea copilăriei când încercam să stau trează în noaptea de Revelion. În fiecare seară mă conving să iau laptorul în brațe, să deschis blogul. A doua zi dispoziția mea diferă. Un articol publicat mă face să mă simt utilă, îmi menține un anumit număr de cititori și-mi asigură o oarecare vizibilitate. Că sunt, că nu sunt utilă, ține de psihologie. Cititorii și vizibilitatea țin strădania mea de a realiza ceva. Ceva buget, ceva stimă de sine, ceva.

Am început să citesc Nietzsche, Genealogia moralei. Dimineața merg cu Matei din tei în parc. Caut cea mai retrasă bancă. Scot cartea și o așez lângă mine. Cu Mateiu în brațe observ lumile alternative. Între opt și zece, parcul aparține stăpânilor de câini. Pe aici și pe acolo mai zărești mame cu prunci. După zece, parcul aparține mamelor și pensionarilor. Pe aici și pe acolo mai zărești stăpâni de câini. De la 12 parcul se acoperă de strigătele copiilor. E lumea lor!

În timp ce grupurile din parc își schimbă sensul și intensitatea, Mateiu începe să gângurească. Atunci mă apuc să-i citesc. În loc să vorbesc direct cu el, îi citesc pentru a-mi auzi vocea. Ascultă și râde în timp ce-i deslușesc diferența dintre rău și nociv. Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?! V-ați gândit vreodată la asta? Nietzsche a făcut-o. Nietzsche e glorios și-mi pică nemaipomenit într-o perioadă în care mă curtează disperarea și nebunia. Mâine e miercuri. După miercuri urmează joi. Eu trăiesc de joi pe joi de la Paște. Simt cumva ca se apropie de sfârșit această poveste, dar mi-e frică să mă bucur.

De aceea caut compania oamenilor și alcătuiesc planuri pentru blog și Tricoul Inteligent. Mi-am deschis chiar și manuscrisul, Jurnalul femeii cu defecte. Mi-e somn însă. Mi-e somn poate fi indroducerea. Mi-e somn poate fi încheierea. Astă seară închei. Mi-e somn.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un tată își ascultă mai repede copiii ca soția

De 8 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când se certau părinții mei, gâlceava ajungea și la bunica mea. Uneori a ajuns și la educatoarea mea. M-a tras de limbă până am povestit tot. Bunica a căutat să ne implice întotdeauna. Fără să aibă habar despre psihologie și comunicare, a știut că un tată își ascultă mai repede copiii ca soția. Ce nu a știut bunică mea a fost caracterul lui taică miu. El nu a ascultat de soție și fete. Să fie clar. Bonaparte a spus că toate femeile sunt curve, cu excepția mamei, dar să nu uităm că și ea este femeie. Asta o dată. A doua oară, tot pentru claritate. Ce anume să creadă el despre capacitățile intelectuale ale femeilor, cel mai bun bucătar din lume este bărbat.

Rămâne ceva din străduințele lui bunică mea: acțiunea de a comunica. Calitatea relațiilor ține de comunicare. Toți o știm, femei și bărbați, că o comunicare eficientă scade rata divorțurilor. Dar comunicarea nu are nici o legătură cu sporovăiala. Cine sporovăiește? Femeia. Să facă bine să nu mai sporovăiească și să stabilească exact că o comunicare presupune acceptarea gândirii celuilalt. În primul rând nu gândim la fel. Ne-am născut ușor diferiți.  Am crescut diferit. Fetele se ocupă de emoții din primii ani. Băieții se ocupă de acțiune. Femeile interiorizează. Se bosumflă. Stau triste. Bărbații exteriorizează. Acționează. Lovesc.

Să vorbești cu celălalt nu este suficient. Nu o să aduc nici un argument. Mă înțeleg femeile. Mă înțeleg bărbații. Vorbeșți, dar mesajul nu ajunge la celălalt. Scenariul cunoscut și exploatat ca divertisment prezintă o femeie care are ceva de discutat. Avem de vorbit! Bărbatul e sătul sau nu are chef de discuții. Cred că ne aflăm în acest stadiu de când strămoșii noștri încă locuiau în peșteri.

Si totuși comunicarea rămâne cheia unei relații izbutite. Ce este de făcut? M-am întrebat. Vă întrebați. Propun să modificăm întrebarea. Cum să facem? Să scoatem la lumină partea ascunsă. Imaturitatea bărbatului s-o transformăm în putința de te juca la orice vârstă. Lenea de pe canapea s-o transformăm în detașare. Cicăleala femeii s-o transformăm în grijă. Cochetăriile ei să nu fie devalorizate. Să nu ne minimalizăm reciproc trăirile și emoțiile. Subliniați. Repetați. Să nu ne minimalizăm reciproc trăirile și emoțiile.

S-ar putea, în acest fel, ca bărbatul și femeia să îmbătrânească împreună.
S-ar putea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zilele orașului Timișoara umilesc cetățenii

De 20 feb., 2019 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am o voce în lumea virtuală. Nu sunt o voce. Pe undeva am eșuat. Pe undeva n-am acceptat compromisul. Melanjul dintre exigență și mediocritate mi-a stabilit o limită. Social media nu m-a provocat suficient. Literatura nu mi-a plătit facturile.

Ce să fac? Cum să procedez? Mereu m-am întrebat. 11 ani mai târziu și nu dețin nici un răspuns. Ceva am făcut bine. Am rămas constantă. O prezență constantă, un fel de a fi statornic. Am iubit și iubesc cărțile. În continuare cred că starea de bine a indivizilor stă în educație.

Încăpățânarea de a sta într-o lume, într-un loc, într-o idee, într-o afacere m-a adus în atenția oamenilor. Probabil gândesc: Femeia asta când nu râde înainte de toate, este destul de riguroasă. Așa presupun eu că am adunat în jurul blogului o comunitate: grupul femeilor cu defecte, grupul cititorilor pretențioși, grupul mamelor concentrate pe copii, dar și pe sine, grupul ateilor, grupul femeilor care decid pentru trupul lor etc.

Profit de atenția acestor grupuri. Nu sunt o voce. Am stabilit deja. Vocea pe care o am însă nu o puteți ignora. Cu o respirație rapidă care îmi accelerează bătăile inimii îmi anunț intenția de a începe să strâng semnături contra zilelor orașului. O să cercetez cum se scrie o petiție. O să vă bombardez cu mesaje. Semnați împotriva zilelor orașului. Nu ieșiți la concerte în piață. Nu vă zgâiți la artificii. La Timișoara, spitalul de copii se află aproape de centru. Plata pentru artificii ar putea fi redirecționată spre copiii bolnavi de leucemie.

Departe de mine gândul să provoc sentimente de vinovăție. Avem nevoie ca rasă să ne distrăm, să socializăm, să ne jucăm. Zilele orașului reprezintă însă o insultă care pe mine mă doare și mă înfurie. Sumele fabuloase cheltuite pentru distracție mă îngrețoșează. Copiii ne mor în spitale. Adolescentele devin mame. Străzile ne ucid. Educația nu ne mai dezvoltă. E ca în Fahrenheit 451 când un personaj se întreabă dacă rolul pompierilor nu era cumva de a stinge focurile. În roman le provocau. Educația nu cumva TREBUIE să ne formeze și să ne dezvolte însușirile intelectuale?

Spitalele ne vindecă. Adolescentele se protejează. Străzile se construiesc. Educația ne formează și ne dezvoltă. Distracția ne relaxează.

Zilele orașului Timișoara insultă cetățenii. Umilesc. Pentru lupta asta e nevoie să refuzăm distracția pentru prostime. Strategia e veche, e probată și demonstrată. În prezent putem proceda diferit. Condițiile de viață s-au schimbat. Iluzia libertății e în noi toți.

Să stăm cu spatele la zilele orașului. Să stăm în casă. Să redirecționăm banii sănătății în primul rând.

Ne mai auzim!

Foto: Bogdan Mosorescu