Cred că a venit în sfârșit momentul să povestesc despre spectacolul din 23 aprilie de la Covent Garden, Royal Opera House. Mă simt pregătită sufletește.
Am nevoie de susținere totuși.
Beethoven, ajutat de o anumită tehnologie corespunzătoare, vuiește. Biroul pare să vibreze sub laptop. Muzica lui ține gândurile mele într-un țarc. Rămân aici, concentrată pe muzică, pe dans, pe balerine, pe poante.
Se ivesc imagini de nicăieri.
Eu în metrou cuminte așezată pe scaun cu ochii lipiți pe panou să nu ratez stația Covent Garden. În brațe strâng un sac în care îmi duc pantofii cu toc.
Eu la garderobă zâmbind frumos și rugând să-mi păstreze și balerinii, căci deja îmi pusesem tocurile.
Eu savurând un pahar de șampanie la bar lângă un grup de ruși.
Eu pășind în sală, bucurându-mă ca un copil, mai să sar și să aplaud când am descoperit ce loc bun am avut. Central.
Sala.
O sală imensă, copleșitoare, plină de povești.
Și apoi spectacolul, balerinele, coregrafia, decorul. La decor au folosit mătase. M-a impresionat o bucată de mătase de dimensiunile cortinei pe care proiectau apele mării, iar apoi au transformat-o în pânza unei corăbii.
Din dansul balerinelor am reținut o anumită mișcare a picioarelor. Știți acel cling cling cling de clopoțel? Imaginați-vă o gleznă de balerină care redă acel cling cling cling. Eu am văzut și tot îmi vine greu a crede că e posibilă o asemenea mișcare.
La pauză, o bătrână doamnă m-a întrebat: are you enjoing? Oh, yes! Deși am rugat-o să repete întrebarea chiar și a treia oară, nu înțelegeam ce mă întreba, răspunsul a fost unul singur. Am continuat să conversăm despre România și iubirea de balet.
Am părăsit instituția privind în urmă, cu regret. Oare o să mă mai întorc? Oare plăcerea asta a mea, sublimarea, va mai primi asemenea satisfacții?
În 23 aprilie, la Royal Opera House, The Winter s Tale, am experimentat cea mai profundă și bezmetică satisfacție.
Cling, cling, cling.
Buletin de știri
23 aprilie, The Winter s Tale, Royal Opera House, Covent Garden.
Textul de azi cuprinde un nou buletin de știri, dar acest buletin de știri e mult mai mult, e un vis.
Visul acesta nu reprezintă o neglijență a paznicului neatent al nopții care a permis ca un gând să devină conștient. Nu. Visul acesta și-a permis apariția din putința omului de sublimare.
Dintr-o reorientare a energiilor, din o îmblânzire a instinctelor, persoana mea a început să idealizeze un timp petrecut în marile săli de spectacole ale lumii.
În 23 aprilie ajung la Londra, iar ceea ce viața mea adună acum, îmi asigură o moarte ca a filozofului Socrate, un leac, o încununare, nu un sfârșit.
23 aprilie, The Winter s Tale sau un vis îndeplinit.
Experiența de la Covent Garden
În copilărie am ceva experiențe, din categoria lucrurilor trăznite, pe care le-am ținut ascunse de părinți.
În viață, am și experiența iubirii ascunse. Amintesc de aceste experințe datorită numitorului comun: am ascuns ceva.
De când m-am întors de la Londra, am ascuns vizita mea la Covent Garden. M-am fofilat zi după zi.
Extazul care m-a cuprins acolo l-am comparat doar cu impasibilitatea de la Westminster Abbey. Atunci am hotărât să încetez cu alergatul după faimoasele puncte turistice care merită văzute.
Tot ce merită văzut în lumea asta mare are dreptul la un ghid corect, iar cel mai corect este sufletul. Sufletul e singurul care te îndrumă chiar spre tine, spre nevoile tale, oricare ar fi acelea.
În dimineața pe care am petrecut-o la Teatrul și Baletul Royal mi-am reactualizat entuziasmul, căci de ceva vreme mă apăsa lipsa lui. Îi cunoșteam prezența, dar nu simțeam sau abia percepeam un fior.
În turul conceput pentru turiști, am trăit una dintre cele mai puternice emoții, când am pătruns în loja regală, regală fiind doar un aspect, nu un stimul, de acolo se vede sala în întreaga ei splendoare, ochii mi s-au umezit spontan.
Asemenea lacrimi mai am doar când o privesc uneori pe Mara când se joaca la picioarele mele.
Dar revin la sala de spectacole de la Teatrul Royal. Nu mă avânt să descriu un stil, o arhitectură, emoția care m-a cuprins în acele momente îmi permite doar sentimental să fac referire la una dintre cele mai frumoase săli de spectacole din lume.
Pornind de la mine, eul meu fiind creatorul, găsesc sala de spectacol deasupra lumii reale, reprezintă un axis mundi între semnificațiile mele despre rai și pământ.
Apoi au urmat balerinele, 10, 15 minute ni s-a permis să privim de la geam balerinele la locul de muncă. M-am simțit parte dintr-un întreg sublim. Am urmărit cu gura căscată piruete, aclamații, opriri ale pianistului, îndrumări ale profesoarei și am primit un zâmbet de la o balerină care s-a apropiat de geam.
Fascinată am privit trupul mignon și m-am oprit puțin la pieptul ei. Mi-am înțeles preferința pentru sânii mici, probabil în copilărie am trăit ceva care s-a fixat în mine ca plăcere pentru un bust aproape plat, de balerină.
M-am îndepărtat de geam întorcându-mă să privesc de multe ori în urmă. Am privit peste umăr atât cât a fost cu putință. Nu am putut nici să mă sustrag explicațiilor ghidului care și-a dat atâta osteneală ca noi să primim tot ce are de oferit Teatrul, Opera, Filarmonica și Baletul Royal. Mie mi-a dăruit un nume fiind româncă: Alina Cojocaru, balerină româncă ce timp de 13 ani și-a desfășurat activitatea la Covent Garden.
Spre finalul turului am zărit cu coada ochiului și o Lady. Într-o sală se dădea un interviu, iar ghidul nostru ne-a dat detalii despre Lady, despre acțiunile ei, bineînțeles caritabile, fiind văduva unui Sir care s-a îngrijit foarte mult ca oamenii săraci să aibă acces la cultură. Uneori, de sărbatori sau nu numai, Lady și Sir achiziționau toate biletele pentru un spectacol și le ofereau apoi oamenilor săraci.
Despărțirea a avut loc într-un loc amenajat ca o cafenea, iar ghidul ne-a spus: Vă mulțumesc pentru participare, vă mai așteptăm. Dacă v-a plăcut acest tur, numele meu e Simon, dacă nu, numele meu e Barry.
Numele ghidului meu este evident Simon.
Și am să țin cont de ultimele lui cuvinte, căci dacă mă așteaptă, intenționez să mai merg negreșit.
