În cele două săptămâni de hoinăreală prin Europa am ținut un jurnal, un fel de jurnal. Pe prima pagină am mâzgălit Jurnal de 2 săptămâni 25 iunie-8 iulie 2013.
Nu a fost ideea mea, ci într-o conversație simplă și tărăgănată cu Robert Șerban, am primit acest sfat. Nu am respins ideea, asta obișnuiesc să fac, dar nici nu am făcut nimic. Am pornit la drum uitând de toate, bucurându-mă doar de călătorie.
La Berlin, intrând într-un magazin cu foarte multe lucruri colorate, prietena mea are un simț sau chiar toate simțurile asmuțite pe culoare, dacă e siclam am întâlnit perfecțiunea, am pășit printre rafturi maimuțărind mai mult când mi-a atras atenția un carnețel urât prin desen și combinația de culori, dar l-am luat și l-am îndesat în geantă.
Seara am scris.
Revenind acasă, l-am rătăcit. Am dat acum câteva zile de el și l-am răsfoit. Nu pot să recitesc ce am scris. M-am străduit însă să reiau măcar câteva fraze și atenția mea a devenit amabilă.
Scriam în 30 iunie:
Scriu jalnic, prost adică.
Fac rău, știu. Ar trebui să mă străduiesc mai mult. Scriu și urât, abia mai țin pixul în mână, câteva rânduri și deja mă doare mâna.
M-am oprit aici, scriu și urât.
Chiar scriu urât, iar eu fac parte din generația care a mai prins caietul de caligrafie, și întotdeauna primeam nota 10.
Acum scriu urât și obosesc. Îmi revine această constatare cu o senzație neplăcută de sfârșit. S-a sfârșit, ceva s-a sfârșit, o perioadă, un timp, un fel de a fi, de a simți. Cu scrisul de mână puteai să gândești și să simți în același timp, participai altfel la mesaj, obiectiv, dar prin participarea efectivă a subiectivului. Eu consider că am pierdut ceva, căci simt un anumit deranj psihic în îndepărtarea de hârtie și stilou. Tocmai de aceea nu-mi permit să pierd și lectura, și cartea. O carte pe care s-o ții în mână, s-o miroși, s-o răsfoiești, să-i îndoi uneori paginile.
Pierderea lecturii de pe hârtie ar fi o extincție, a mea, a unui fel de a fi, a unui timp, a propriului timp.
Accept să scriu urât, dar nu accept să pierd hârtia și de sub ochi cum am pierdut-o de la mână.
Floarea soarelui, știi tu, Van Gogh
La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.
