Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "devenire"

Iubirea de partener și iubirea ca noțiune

De 11 aug., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Creștem cu povești.
A fost odată ca niciodată.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Mama citește blând și te mângăie.
Tata citește cu voce puternică și îți permite să te cuibărești și să te simți protejată. Adormi cu gândul la a fost odată ca niciodată. Fericirea de la bătrânețe e doar o răsplată a așteptării acelei date ca nici o altă dată.

Omuleți fiind, suntem programați să iubim toată viața. Drama omului constă în neputința de a separa iubirea de partener de iubirea ca noțiune.
Crescând cu povești, și cei mai ignoranți dintre noi, așteptăm și pretindem semnificațiile conceptului de iubire. Astfel, toți partenerii ajung să se dezamăgească. Dezvoltăm atașamente și dependențe. Celălalt devine propria persoană.
Între aceste formule, începutul și sfârșitul fiecărei povești, omul descoperă că iubirea se termină sau se transformă.
Dar nu iubirea se termină sau se transformă, ci doar omul. Dar cum poți să mai faci diferența când totul pare să ne sfâșie? Durerea nu permite sensuri denotative.

Am citit ieri, întinsă leneș pe un șezlong, o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Femeia sfâșiată a lărgit și mai mult decepția mea în oameni, în ceea ce pretind oamenii că sunt într-un cuplu. Succint, nuvela spune povestea unei căsătorii care se sfârșește. Nu compătimesc soția care a pierdut în fața amantei, nu disprețuiesc bărbatul că s-a îndrăgostit de altă femeie, am suferit însă cu amândoi în timp ce-mi luam explicațiile de pe foile cărții.

Omul se transformă, iubirea rămâne aceeași, aceeași, dar cu altă persoană. Nu poți să disprețuiești iubirea, dar nici nu poți s-o accepți prin teorii, chiar dacă sunt seducătoare ca la Platon sau Shakespeare.

Importanță ar trebui să acordăm felului în care trăim iubirea. Esențialul stă în cum. În lumea materială, palpabilă, socială, să trăim cu intensitate a fost o dată ca niciodată. În acest moment să ne permitem să fim.
Să fim tot.
Să fim simțuri.
Trăind, ne transformăm, devenim, uneori străini unul pentru celălalt, dar a fost odată ca niciodată își păstrează autenticitatea și valoarea, iar consolarea bătrâneții stă în intensitatea începutului.
Acest fapt este posibil în cuplurile care decid să rămână împreună.
Cele care aleg drumurile separate, faceți loc, trec niște oameni care au preferat iubirea și nu iubirea de partener.
Nu-i disprețuiți.
Nu aruncați cu pietre.
Cu toții trăim drame, fiecare însă alege cum să trăiască, împreună sau separat.

Ca soluție, putem să ne străduim să mai trăim și pentru noi înșine, fără a avea o nevoie de nevoia celorlalți de noi. Aici grăiește influența Simonei de Beauvoir și a nuvelei Femeia sfâșiată.

Sfâșiați suntem cu toții. Important e cum. Să alegem, să trăim, să fim, să iubim. Ce iubim? Partenerul sau iubirea?

…

Text cu final deschis.

 

Florile mă despart de 30 de ani

De 9 apr., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Florile mă mai despart de 30 de ani, fructele mă găsesc deja balzaciană. Din florar în cireșar transform doiul în trei. Nu-mi pare rău, nu e jale aici, nu e nostalgie, e doar bine ai venit.
O să vină bine 30, o să-mi șadă foarte bine. O simt. Dar mai simt atâtea altele, simt, de exemplu, categoriile după care se orânduiește lumea. Uneori îmi revine cunoașterea fără s-o caut.
Cea mai recentă meditație a mea stă în oamenii noi care apar în viața mea. Din toamna anului trecut, inconștientul meu s-a lăsat impresionat de oamenii noi. De o săptămână însă conștiința mi i-a întins în simțuri la fel cum își întinde gospodina hainele spălate pe sârma din curte.
Să vadă toată lumea hărnicia femeii de casă, să văd eu în detaliu toți acești oameni noi.
Din copilărie, de la grădiniță, ne facem prieteni fără pretenții, nu știm ce înseamnă să ai pretenții, în copilărie suferim și iertăm. Mai târziu, din haita asta de oameni, devenim duo sau trio, iubitul și cea mai bună prietenă sau numai unul dintre cei scriși mai înainte.
Nu avem habar când anume se întâmplă trierea, dar uneori ne seceră dorul de haită. Dar dorul e călător, vine și pleacă, iar vine, iar pleacă. Izolați de haită, cu noua vârstă presupusă a maturității noastre, apar relațiile cheie, oameni cheie care te ajută să parcurgi o bucată de drum, să deschizi o ușă, să închizi o fereastră. Personal, nu mă încântă genul acesta de relație. Mie îmi plac oamenii frumoși, mie îmi plac oamenii și atât, fără gen, fără vârstă, doar ființa.
Cu acestă patimă a mea mă confrunt în ultimul timp. Când apar oameni noi, care e limita în comportament? În jurul meu am observat metodele unora de a cunoaște oamenii, unii dau teste, alții fac afirmații și urmăresc reacțiile interlocutorului. Eficacitatea acestor tehnici îmi este străină, eu prefer să cunosc omul din dialog și din umbră, umbra aceea în care stai și urmărești gesturile celorlalți în diferite circumstanțe.
Ca să cunoști un om ai nevoie să interacționezi cu el pe teritoriul lui. Cel mai bine un om se trădează între prieteni, prietenii chiar redau cele mai apropiate de adevăr calități și defecte ale omului.
Am fost în umbră și mai stau în umbră. Am descoperit oameni frumoși, oameni care mă încântă, mi-am corectat impresii. Pe unii îi plăceam și am încetat să-i mai plac. Cunoașterea nu aduce întotdeauna note pozitive, cunoașterea poate foarte bine să închidă drumuri, dar un drum închis te provoacă să cauți altă cale.
Altă cale, alți oameni, alți oameni, altă viață, altă viață, aceeași viață. Nu viața se schimbă, ci alegerile, iar alegerile ne ajută să devenim, să devenim mai buni, se înțelege.