Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "alegeri"

SĂ FIM FĂRĂ PUTINȚĂ DE DEVENIRE

De 15 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Știu sigur că săptămâna asta am de ales între Taifas și Festivalul de Literatură, între oricare dintre festivaluri și a sta cu copiii, între a scrie și a citi.
Citesc în continuare Schopenhauer, iar azi, pentru prima dată, m-a copleșit pesimismul lui. Obișnuiam să râd, să pic pe gânduri, să subliniez, să mă las mușcată până la carne de formele de cunoaștere. Omul nu devine un altul, ci este o dată pentru totdeauna. Afirmația m-a întristat peste măsură. Greșelile din trecut m-au copleșit. Greșelile copiilor mei, făcute și nefăcute, m-au copleșit. Să fim fără putință de devenire mi se pare insuportabil.

Nu o să-l contrazic pe Schopenhauer, dar îi resping afirmația la nivel de specie, cum tot el alege să se exprime. Mă concentrez pe caracterul dobândit. Experiența a pus straturi pe felul meu de a fi și tot ea a dat jos straturi.

Râd de când mă știu. Râd cu toată gura. Râd cu sufletul. Râd cu ochii. Dar râd și ca să mă apăr de atitudinea și comportamentul celorlalți. În punctul acesta am intrat și intru în conflict cu mine. Mi-am impus să nu mai râd. Să tac. Să respir. Să privesc intens. Îmi iese din ce în ce mai des. Și aș trece asta la devenire. E un proces care sper să-mi aducă un moment cathartic.

Mă întreb dacă Schopenhauer a fost mulțumit de viața lui. Satisfăcut de intelectul lui pariez că a fost. Dar sufletește? A fost un băiat nevalidat și neiubit de mama lui, a fost o dată pentru totdeauna. Aici simt compasiune pentru el. Cresc un băiețel și-mi înțeleg imensa putere pe care o am asupra lui și asupra felului cum își reprezintă lumea. Copilăria! Oricât aș citi, oricât aș cunoaște, ajung la aceeași concluzie. Copilăria ne definește. Iubirea mamei ne întărește sau ne slăbește. În primii ani, mama este certitudinea vieții.

De aceea îmi vine greu să aleg orice înaintea copiilor mei. Săptămâna asta am ales un spectacol și o apariție TV. Am ajuns acasă și înainte, și după culcarea copiilor, să dau un sărut și să adorm.

Noaptea am stat și l-am privit pe cel mic. În patul nostru king size, el doarme cu mâna colier în jurul gâtului meu. Trei sferturi de suprafață, nefolosite, care vor deveni o absență când va pleca de acasă.

Tot de la Schopenhauer: viața are certitudinea prezentului. În prezent, am doi copii acasă și două festivaluri în desfășurare. Mintea și sufletul funcționează la capacitate maximă. Diseară merg să-l ascult pe Bogdan Ghiu vorbind despre Foucault. O să revin acasă să dau un sărut sau să adorm.

Cu capul pe pernă, eu o să mă consolez.

MAMA COTROPEȘTE SCRIITOAREA

De 9 oct., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă opresc, în plimbările mele pe malul Begăi, să contemplu.
Unu, doi, trei: număr în gând.
E Nilul. Nu e Nilul, dar ar putea foarte bine să fie. Seamănă. Stufărișul care încadrează râul ar putea să-l ascundă pe Moise. Am decis, din tot ce am citit eu, că personajul Moise îmi place. Corectitudinea, curajul și cruzimea lui mă fascinează. Nici un coș de nuiele nu am zărit pe apă. Gunoaie cu nemiluita, da. Personaje religioase, nu.
Imaginar, mi-am creat un colțișor de Egipt lângă silozul abandonat din Iosefin. Egiptul se află la zece minute distanță de casa mea.

În casa mea, un apartament pe strada Ioan Mureșan, dorm două pisici la picioarele mele. Nu le confund cu pisicile egiptene. După ce-mi fac plimbarea de dimineață, pășesc în altă lume. Conviețuiesc zilnic în vreo patru realități. Mă trezesc eu când merg la baie dimineața, dar când mă îmbrac, sunt deja a altcuiva. Sunt mama copiilor. Pe malul Begăi mă transform într-o filozoafă. Contemplu. Îmi pun întrebări. Observ oamenii pe lângă care trec. Un pescar alături de o persoană cu handicap în cărucior cu rotile. Alături, o masă improvizată acoperită cu o grămadă de mămăligă, o conservă de porumb desfăcută și felii de brânză.
O oră mai târziu stau față în față cu albul laptopului. Unde sunt gândurile de pe malul Begăi? Sunt eu acum mai mult decât sunt eu când merg spre grădiniță cu Mateiu?
Singură, cu cafea, cărți și laptopul deschis, scriu. Cuvintele fug de mine. Revin galopant după ce public pe blog, după ce reprezentările mi se întrepătrund. Mama cotropește scriitoarea. Încă nu mă simt confortabil să mă gândesc la mine ca la o scriitoare. Refuz introspecția.

Seara ne adunăm cu toții și ne separăm după activități. Poate fiecare își analizează cealaltă persona. Eu adorm uneori cu reprezentarea mea de pe malul Begăi. Îmi iubesc viața. Îmi detest viața. Și sunt foarte bine între aceste două forțe care nu mă dispută, mă întregesc. Am suficientă iubire în mine cât să suport eșecurile și dezamăgirile. Adevărat, adeseori mă întreb cum aș fi fost cu alte alegeri. Să nu fi devenit mamă la 26 de ani. Să fi refuzat confortul financiar. Să fi mers la un cenaclu în facultate și să mă expun criticilor.

Am devenit mamă. Am acceptat dependența financiară. Am creat un blog unde m-am declarat propriul stăpân.

Alegeri.

Mă împac cu ele.

Foto: Flavius Neamciuc

Am o bârfă

De 30 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori, din ce în ce mai rar, primesc un telefon sau mi se spune direct: Am o bârfă! Instant zâmbesc și simt cum mi se relaxează mușchii. Am zâmbit în timp ce tastam. Recunosc, mă bine dispune bârfa. O asociez cu un timp petrecut ușor și agreabil. Un episod aparte mi-a atras atenția asupra bârfei și am regândit.

La dicționar, bârfa înseamnă și calomniere, defăimare. Nu-mi place și nu este o situație în care pot să fiu sau să nu fiu de acord. Bârfa discreditează. Te face să-ți pui întrebări. Eu mi-am pus întrebări. Ce este în neregulă cu mine? S-o luăm altfel. Nu este vorba despre ce vorbești, ci despre cum vorbești. Când cineva se apropie de mine și îmi șoptește, îmi insinuează, atunci mă înfior. Ca reacție fiziologică, mi-e greață. În purtare râd și schimb vorba. Este singura circumstanță unde acționez socratic. Pe șleau, fac pe proasta. Nu vreau să pricep mizeriile unor persoane slabe, prost educate și obtuze.

Bârfa o lași să curgă firesc. Nu o șoptești. Nu o insinuezi. Bârfa lovește ca toporul. Ion se ține după Florica, dar e însurat cu Ana. Relatezi. Nu judeci. Și ce anume judeci mai exact? Alegerile nefericite? Frământarea sufletească? Durerea? Fericirea?

Bârfa servește bine mersi și ca o consolare. Când li se întâmplă calomniatorilor ceva asemănător. Știi, ai avut dreptate, când o pățești, nu poți să rămâi calm. Oh, ce răzbunare neașteptată, dar satisfăcătoare! O satisfacție măruntă, căci în fața ochilor umezi, în fața durerii nu te apuci să țopăi. Stai. Privești. Asculți. Uneori deschizi gura. Da, se întâmplă. E greu cu problemele sufletești. Nici tatăl nostru, Freud, n-ar putea repara o inimă sfâșiată de durere.

De aceea, pe urmele tatălui – Freud – notez: Înjurați! Suferiți! Jeliți! Uitați! Vă promit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Propun o limitare a exigențelor la părinți

De 6 nov., 2018 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Educație atașată de NU

De 4 nov., 2013 10 Trăiri afective ale mele , , , 0

Într-un text trecut, într-o notă scurtă, a rămas că urmează să scriu despre copii. Acțiunea în sine, de a scrie despre copii, nu despre Mara, mă agită. Eu încă împart sufletește, există Mara și există restul copiilor.
Copiii mă sperie, după aproape 4 ani de când sunt și mamă, copiii încă mă sperie.
Nu aș putea niciodată să prezint și să susțin o teorie care trebuie urmată în creșterea copiilor. Nu am nici o convingere în această direcție.
Întotdeauna am fost de părere că fiecare își crește copiii după cum îi place. Și de aici, s-a ivit ideea acestui text.
Afirmația mea de mai sus, deși încă e valabilă, nu mă mai convinge. Ceva s-a schimbat, s-au pierdut unele sensuri, s-au adăugat unele semnificații.
Ca părinți, facem alegeri pentru copiii noștri. Urmările acestor alegeri, că se dovedesc a fi corecte, bune, incorecte sau proaste, dau importanță momentului. Într-un moment am ales, în alt moment ne-am confruntat cu consecințele acelor alegeri. Orice ar fi, acceptăm și mergem mai departe. Frământările, am ales sau nu am ales corect, nu aduc nici un ajutor real. Ca mamă, ca proaspătă mămică în iarna lui 2010, am făcut alegeri, dar mai ales am respins.
Am respins tradiția, am respins obiceiurile, am respins sfaturi. Am acceptat selectiv.
Tradiția și obiceiurile le-am respins și cu noua funcție, de născătoare, înainte le respinsesem cu toate celelalte alcătuiri ale ființei mele, ca fiică, ca elevă, ca studentă, dar mai ales ca om.
Într-o zi, o nevoie literară, o căutare de simbol, mi-a așezat în mâini Istoria religiilor de Eliade. Am citit și am lăsat cartea, dar după un timp, ceva nu-mi dădea pace: semnificațiile.
Nu am putut însă să ordonez ceva nici cu rațiunea, nici cu simțurile. În altă zi, am început lectura Trilogia culturii de Lucian Blaga. Fără un accept direct, eul meu a permis o deplasare.
Sensul.
Conținuturile obiceiurilor, fără să capete alte sensuri, s-au umplut totuși de sens. Oamenii și-au explicat viața și au participat la viața. Factorii de influență diferă însă întotdeauna, iar nevoia, educatoarea cum a numit-o Freud, ne arată de foarte multe ori direcția, o direcție pe care de cele mai multe ori am trece-o cu vederea dacă nu s-ar ivi instinctul de supraviețuire.
Ce legătură au toate astea cu copiii?
Îndată răspund.
Părinții noștri au avut și ei de ales pentru noi. La ani distanță, noi, copiii deveniți părinți, respingem toate alegerile părinților. Eu sigur le-am respins. Acum fac asta, dar o fac cu îngăduință. Uneori chiar ascult nu mă prefac doar că ascult.
Această nouă atitudine, căci e nouă, a fost provocată și de actualii părinți, de copiii părinților noștri.
Am devenit cumva o generație de atotștiutori în creșterea copiilor. Nu știu dacă au observat tinerii părinți, dar educația copiilor noștri stă în știința respingerii și corectării metodelor de creștere ale părinților noștri.
NU înfășăm copiii. (eu)
NU îi ținem în țarc.
NU le dăm suzetă.
NU îi lăsăm să plângă.
NU le impunem nimic.
Educația noastră e puternic atașată de NU, e negativă, dar dorește rezultate pozitive.
Mărturisesc, abia aștept să văd copiii noștri adulți. Sunt curioasă. Acum, în secunda prezentă, rămân să mă lupt cu propriile frământări. Am ales sau nu bine, m-am impus sau nu corect, să mă bucure sau nu că Mara zice mersi și săru mâna pentru masă, să mă sperie sau nu că o las să plângă.
Sunt derutată, rareori epuizată, alteori sufăr atacuri de panică.
Un copil se crește după plăcerea fiecărui părinte, dar părintele de unde își ia știința? Ajungi părinte, iar până te obișnuiești să fii părinte, copiii deja sunt formați, până la 5 ani sunt deja omuleți, iar după 5 ani manifestă și exprimă.
Asta e teama mea cea mai mare. Mai am un an rămas, un an mai am la dispoziție să trimit în lume un caracter armonios.

Florile mă despart de 30 de ani

De 9 apr., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Florile mă mai despart de 30 de ani, fructele mă găsesc deja balzaciană. Din florar în cireșar transform doiul în trei. Nu-mi pare rău, nu e jale aici, nu e nostalgie, e doar bine ai venit.
O să vină bine 30, o să-mi șadă foarte bine. O simt. Dar mai simt atâtea altele, simt, de exemplu, categoriile după care se orânduiește lumea. Uneori îmi revine cunoașterea fără s-o caut.
Cea mai recentă meditație a mea stă în oamenii noi care apar în viața mea. Din toamna anului trecut, inconștientul meu s-a lăsat impresionat de oamenii noi. De o săptămână însă conștiința mi i-a întins în simțuri la fel cum își întinde gospodina hainele spălate pe sârma din curte.
Să vadă toată lumea hărnicia femeii de casă, să văd eu în detaliu toți acești oameni noi.
Din copilărie, de la grădiniță, ne facem prieteni fără pretenții, nu știm ce înseamnă să ai pretenții, în copilărie suferim și iertăm. Mai târziu, din haita asta de oameni, devenim duo sau trio, iubitul și cea mai bună prietenă sau numai unul dintre cei scriși mai înainte.
Nu avem habar când anume se întâmplă trierea, dar uneori ne seceră dorul de haită. Dar dorul e călător, vine și pleacă, iar vine, iar pleacă. Izolați de haită, cu noua vârstă presupusă a maturității noastre, apar relațiile cheie, oameni cheie care te ajută să parcurgi o bucată de drum, să deschizi o ușă, să închizi o fereastră. Personal, nu mă încântă genul acesta de relație. Mie îmi plac oamenii frumoși, mie îmi plac oamenii și atât, fără gen, fără vârstă, doar ființa.
Cu acestă patimă a mea mă confrunt în ultimul timp. Când apar oameni noi, care e limita în comportament? În jurul meu am observat metodele unora de a cunoaște oamenii, unii dau teste, alții fac afirmații și urmăresc reacțiile interlocutorului. Eficacitatea acestor tehnici îmi este străină, eu prefer să cunosc omul din dialog și din umbră, umbra aceea în care stai și urmărești gesturile celorlalți în diferite circumstanțe.
Ca să cunoști un om ai nevoie să interacționezi cu el pe teritoriul lui. Cel mai bine un om se trădează între prieteni, prietenii chiar redau cele mai apropiate de adevăr calități și defecte ale omului.
Am fost în umbră și mai stau în umbră. Am descoperit oameni frumoși, oameni care mă încântă, mi-am corectat impresii. Pe unii îi plăceam și am încetat să-i mai plac. Cunoașterea nu aduce întotdeauna note pozitive, cunoașterea poate foarte bine să închidă drumuri, dar un drum închis te provoacă să cauți altă cale.
Altă cale, alți oameni, alți oameni, altă viață, altă viață, aceeași viață. Nu viața se schimbă, ci alegerile, iar alegerile ne ajută să devenim, să devenim mai buni, se înțelege.