Știu sigur că săptămâna asta am de ales între Taifas și Festivalul de Literatură, între oricare dintre festivaluri și a sta cu copiii, între a scrie și a citi.
Citesc în continuare Schopenhauer, iar azi, pentru prima dată, m-a copleșit pesimismul lui. Obișnuiam să râd, să pic pe gânduri, să subliniez, să mă las mușcată până la carne de formele de cunoaștere. Omul nu devine un altul, ci este o dată pentru totdeauna. Afirmația m-a întristat peste măsură. Greșelile din trecut m-au copleșit. Greșelile copiilor mei, făcute și nefăcute, m-au copleșit. Să fim fără putință de devenire mi se pare insuportabil.

Nu o să-l contrazic pe Schopenhauer, dar îi resping afirmația la nivel de specie, cum tot el alege să se exprime. Mă concentrez pe caracterul dobândit. Experiența a pus straturi pe felul meu de a fi și tot ea a dat jos straturi.

Râd de când mă știu. Râd cu toată gura. Râd cu sufletul. Râd cu ochii. Dar râd și ca să mă apăr de atitudinea și comportamentul celorlalți. În punctul acesta am intrat și intru în conflict cu mine. Mi-am impus să nu mai râd. Să tac. Să respir. Să privesc intens. Îmi iese din ce în ce mai des. Și aș trece asta la devenire. E un proces care sper să-mi aducă un moment cathartic.

Mă întreb dacă Schopenhauer a fost mulțumit de viața lui. Satisfăcut de intelectul lui pariez că a fost. Dar sufletește? A fost un băiat nevalidat și neiubit de mama lui, a fost o dată pentru totdeauna. Aici simt compasiune pentru el. Cresc un băiețel și-mi înțeleg imensa putere pe care o am asupra lui și asupra felului cum își reprezintă lumea. Copilăria! Oricât aș citi, oricât aș cunoaște, ajung la aceeași concluzie. Copilăria ne definește. Iubirea mamei ne întărește sau ne slăbește. În primii ani, mama este certitudinea vieții.

De aceea îmi vine greu să aleg orice înaintea copiilor mei. Săptămâna asta am ales un spectacol și o apariție TV. Am ajuns acasă și înainte, și după culcarea copiilor, să dau un sărut și să adorm.

Noaptea am stat și l-am privit pe cel mic. În patul nostru king size, el doarme cu mâna colier în jurul gâtului meu. Trei sferturi de suprafață, nefolosite, care vor deveni o absență când va pleca de acasă.

Tot de la Schopenhauer: viața are certitudinea prezentului. În prezent, am doi copii acasă și două festivaluri în desfășurare. Mintea și sufletul funcționează la capacitate maximă. Diseară merg să-l ascult pe Bogdan Ghiu vorbind despre Foucault. O să revin acasă să dau un sărut sau să adorm.

Cu capul pe pernă, eu o să mă consolez.