În 22 august, anul acesta, m-am trezit, am băut fresul de grefe și ceaiul, și m-am pus la drum. Eu și cea mai bună prietenă ne-am urcat în mașină cu destinația Cinque Terre. Nu știu cum se face, dar ne stă foarte bine cu drumul. Se așază peste alcătuirea noastră ca un sacou cusut direct pe trupurile noastre.
Am ajuns în Cinque Terre în 23 august pe la pranz. Ne place nespus să rătăcim drumul. Așa că în 22 ne-am rătăcit prin Verona.
Recunosc, dimineața de 23 a început magistral, cu șampanie și un mic dejun festin. La prânz abia am descoperit un alt fel de a fi al italienilor.
Un fel indolent pentru turiști și nevoile acestora. Am început ziua cu șampanie și am terminat-o cu o amendă de 121 de euro pentru parcare.
Să nu accelerez povestea, dar amintirile sunt deja copleșitoare. Nu am nici o grijă că nu am capacitatea de a reda fidel ceea ce am trăit în Cinque Terre.
Cinque Terre este o regiune din Italia patrimoniu UNESCO. Tradus, mașinile nu au voie să intre în nici un sat din cele cinci. Noi am fost cazate la Manarola. Există bariere care nu-ți permit accesul. Când ajungi în fața barierei, ca orice turist sigur pe el, ceri explicații și dai explicații.
În engleză, în italiană, în oricare altă limbă pe care am probat-o, italienii nu lămuresc. Unde lăsăm mașina? Avem bagaje. Ce reprezintă cele două bariere?
De la prima barieră ni s-a permis accesul până la următoarea pentru a ne caza, apoi să aducem mașina în parcarea cu plată. Ne-am cazat, dar în acest timp am luat o amendă de 121 de euro. Nu era permisă parcarea acolo, doar rezidenții au dreptul. Specific că și de la această barieră am mers în pantă aproximativ un kilometru până la hotel.
Drama s-a dezlănțuit când am părăsit Manarola. Am urcat cu bagajele. Chipul prietenei mele, pe care l-am privit cu îngrijorare, reda aspectul acela de ceară, un aspect folosit ca efect în teatru pentru verism.
Da, acestă organizare este de-a dreptul hidoasă.
Chipul meu l-am zărit în câteva oglinzi retrovizoare, dar eu, la polul opus, roșesc. Am ajuns la mașină sfârșite, nervoase, cu niște cuvinte laudative pentru italieni. Cum să subliniez laudative? Cu italice sau se desprinde din text insinuarea?
Succint, cam asta am întâmpinat la parcare și cazare. Am scris despre nemulțumiri, despre încântarea pe care am experimentat-o în acel peisaj într-un text separat. Subliniez doar că Cinque Terre constituie o destinație perfectă mai ales pentru iubitorii de drumeții. Am parcurs și noi un traseu între două sate, dar și aici o să construiesc un text separat.
Vacanța din august poate fi cuprinsă doar din părți, întregul mă pierde prin iritația pe care o resimt de fiecare dată când îmi amintesc de dispoziția italienilor de a evita orice efort pentru turiștii derutați.
Am fost o turistă derutată, dar m-am întors o româncă încântată.
Viața e dulce în Italia, e extrem de dolce vita.
De la talpă la index
Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.
