Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "natura"

MI-E DOR ȘI NU MI-E DOR – DESPRE DEALURILE CARE M-AU CRESCUT

De 22 apr., 2026 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-e dor de zilele din copilărie. Nu mi-e dor de zilele din copilărie. Tânjesc după ceva din acele zile. De exemplu, îmi lipsesc dealurile.
Casa părintească de la Schela e pe deal. Un iubit din facultate adeseori îmi cânta la ureche: Sus în deal e-o casă/Și acolo-i mândra mea/Sprintenă, frumoasă/Dacă o vezi n-o poți uita!

Ne-am uitat între timp, iubitul și cu mine. Ne-am construit vieți separate.

Viața mea se desfășoară de peste 20 de ani în alt oraș al patriei, fără Dunăre, dar cu un râu. Bega se numește râul. Iubesc și detest acest râu. Îi iubesc șoaptele curgătoare. Îi detest malurile mizerabile. Nu ai nici o șansă să stai cu picioarele în apă fără să te gândești la toate bolile pământului.

La Schela m-am plimbat mult pe dealuri. M-am jucat prin crovuri. Un crov anume a devenit deosebit de familiar. Când mergeam cu caprele, în forma aceea mică și circulară ne adăposteam de vânt. Vântul de la Schela e de soi urlător și distrugător. Smulge țiglele de pe casă, ia pe sus miei și iezi, te coafează fără să-i pese de forma capului, spune povești dinaintea timpului. Crovurile, dealurile, ogașele, pădurile, copacii singuratici și Dunărea mi-au arătat o lume pe care nu am crezut-o niciodată Lumea. Nu mă întrebați de ce sau cum. Am privit întotdeauna mai departe. În locul acela, mai departe se numea Serbia. Dar într-o creastă de munte pitic sârbesc am intuit lumea largă.

An de an mi-am lărgit lumea. A fost un punct fix: Schela, Drobeta Turnu Severin. Punctul fix a numărat păduri de tei, lilieci mov, corcoduși, cimbrișor, brândușe și brebenei. Înainte să deschid o carte de filozofie sau să descopăr cuvântul, am fost o filozoafă prin reflecție. Am privit ore întregi cerul și pământul de plictiseală. Timpul nu trecea. Caprele nu se săturau.

Am stat de multe ori singură în crov. Mi-am fost frică de șerpi. M-am dat de-a rostogolul. Am aprins focul într-o groapă săpată cu un băț. Am cules flori. Am ațipit. Am râs. Am jucat cărți. Am privit cerul. Am crescut. Într-o primăvară m-am întins pe jos. Era duminică. Mi-e clară amintirea pentru că a doua zi am lipsit de la școală. Spatele încălzit de la soare s-a umplut de bube. Varicela mi-a adus o săptămână liberă în care am stat în casă, m-am scărpinat și doar am privit dealurile.

Ca să ajung pe dealuri de la casa noastră făceam stânga pe bulevard, dreapta prin colțul cartierului ocupat de țigani. O țineam drept până la coasta dealului cu ogaș pe dreapta și corcoduși pe stânga. Treceam pe lângă casa lui nea Gheorghe care și-a lăsat familia și s-a mutat singur. Ce alegere bizară pentru un copil care nu-și putea explica un stil de viață fără electricitate și apă curentă. La 500 de metri mai în față, eram atenți la câini, mulți. O altă familie care își ducea zilele departe de comunitate. Acum îi înțeleg. Treizeci de ani mai târziu le înțeleg scârba și dezamăgirea. Câțiva metri și crovul ni se punea la picioare.

Ultima dată când am ajuns pe dealuri, administrația orașului a transformat crovul în groapă de gunoi. Nu vă explic furia, căci durerea a fost incredibil de mare și insuportabilă. În continuare nu suport, de aceea nu mă gândesc.

În aceste zile vântul urlă pe dealuri. Mută gunoiul dintr-o parte în alta. Ridică miasmele mortăciunilor cu iz de cimbrișor.

Pe acele dealuri o să mă întorc mereu. Sunt lipite de sufletul meu.

Foto: Bogdan Mosorescu

33 de ani

De 23 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

De la talpă la index

De 26 mart., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.

O drumeție cu Mara

De 14 mart., 2014 19 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Marți seară, îndreptându-mă spre casă cu Mara, i-am spus, ca în fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, că mi-a fost dor de ea. Marți seară am primit un altfel de răspuns. De obicei îmi vine înapoi: știu, mama, știu. În minutul acela, Mara s-a oprit, m-a privit, a ridicat umerii și mâinile și m-a întrebat: atunci de ce mă duci la grădiniță?
Mi-am revenit repede și i-am dat toate motivele, pentru prietenii ei de la grădiniță, pentru materialele Montessori, pentru excursiile pe care le fac, serile de creație.
Mi-a dat dreptate și ne-am continuat drumul, dar eu am hotărât atunci că am nevoie de o ieșire cu ea, eu și ea în natură, fără timp, libere să împărtășim și să vorbim.
Joi dimineață ne-am trezit, am pregătit un rucsac, un schimb de haine, fructe, biscuiți, apă, sendvici și am pornit spre Nădrag. Pe drum am vorbit prea puțin, uneori Mara dorește doar să privească pe geam. Fiecare cu gândurile ei, am ajuns în comuna Nădrag. Ne-am îmbrăcat, am schimbat câteva vorbe cu o localnică și am pornit spre cascada Cornet, un traseu ușor, extraordinar pentru copii mici.
Am o mărturisire de făcut. Noaptea nu m-am odihnit deloc, am visat mult, sărind din vis în coșmar, apoi iar vis. Faptul că urma să plec singură într-o excursie cu Mara nu le-a permis grijilor să se retragă pentru odihna mea. Scenarii peste scenarii, dintre cele mai negre, o mamă și o fetiță singure, m-au făcut să mă zvârcolesc ore în așternut. Da, am vizionat Minți criminale, am aprofundat comportamentul uman cu studii, știu foarte bine de ce pot fi oamenii capabili.
Dimineață însă, în timp ce ne îmbrăcam lângă mașină, privind în jurul meu, am tras aer în piept, am închis ochii și m-am asigurat că o să fie bine. Nu a ieși bine, a ieșit extraordinar.
Mara și-a burduși buzunarele cu conuri, s-a tăvălit în frunze, a ascultat ciripitul păsărilor, a studiat gâze, fluturi, a devenit atentă la susurul apei.
Jumătate de excursie mi-a vorbit despre tata, despre prietena ei de la grădiniță. Atât cât am urcat, Mara și-a tot lăudat tatăl și și-a exprimat dorința să fi fost acolo. Nu a lăsat deoparte, în discursul ei, nici rochiile. La coborâre însă, a vrut să stea la umbră sub copac, să-și savureze cele două felii de pâine și mi-a atras mie atenția asupra ciripitului din jur.
Am luat apoi mașina și am pornit pe un drum forestier, a învățat și Mara, e drumul bun, mama? E drum forestier, Mara. Aha, forestier. Am mers cu geamurile jos. Nici o voce nu m-a deranjat, răcește fata, e curent, mai pune-i un pulovăr.
Doar eu și ea, și încrederea dintre noi.
Mama, îmi deschizi și mie geamul?
Mama, poți închide geamul meu, vreau să-mi încălzesc mâinile.
Mama, poți traversa podul acela?
Nu, Mara, podul acela e exclusiv pentru oameni.
Și am mers o oră pe drum forestier, dar nu am găsit nici o cabană, căutam cabana Căprioara. M-am întors cu ciudă, dar plină de peisaje frumoase, de aer curat, de promisiuni, de o stare euforică.
La întoarcere, Mara a dormit tot drumul, iar eu m-am tot întrebat: de ce nu facem asta mai des? De ce?
Eh! Un răspuns deja există în text, poltroneria oamenilor. Să ies doar eu cu Mara pe trasee lungi, da, mi-e teamă.
Să ies cu alți oameni cu care nu mă potrivesc, iar nu-mi surâde. Dar ca întotdeauna, găsește mama o soluție și împacă și capra, și varza.
Pentru natură, orice.

Gândirea vine de-a gata

De 3 mart., 2014 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De-a lungul anilor, blogul mi-a permis multe, dar cel mai mult mi-a îngăduit să mă cunosc.
Am pornit pe acest drum timidă, derutată, cu multe frustrări. Pe drum, s-au întâmplat transformări, deveniri, libertăți.
Mi-am asumat libertăți. Să scrii despre adopții, vegetarieni, avort, eutanasierea câinilor, condiția femeii presupune o anumită îndrăzneală. Fiecare subiect deranjează societatea actuală. Tamtamul din jurul oricărei note amintite ofensează bunul simț.
De fiecare dată, în apărarea mea, cu subtilitate sau fără înconjur, m-am sclifosit în maxima lui Descartes, gândesc, deci exist.
Din nou, în apărarea mea, m-am străduit întotdeauna să gândesc și să nu iau de-a gata.
Nu spun nimic nou, dar atrag atenția, gândirea vine de-a gata. Zilele trecute, cu o minte leneșă și mai ușoară ca puful de gâscă pe care îmi odihneam tâmpla, m-am întrebat dacă eu gândesc mai mult ca un primitiv.
Oh!
Simpla alăturare a mea cu a unui primitiv m-ar fi înfiorat, dar nu și de data aceasta. Mi-am luat o zi din viață pentru a o analiza, din zori, până târziu în noapte.
Dimineața, automatisme, la prânz, în muncă, obișnuințe, seara, automatisme. Când dezvolt sau exersez abilități? Care abilități, ce abilități? Primitivul s-a confruntat cu natura, zi de zi, doar forța și inteligența puteau să-l țină viu.
În prezent trăim într-o natură îmblânzită, dar mai ales controlată. Știți că există oameni care zic: am nevoie de Dumnezeu în viața mea!
Eu zic: am nevoie de natură în viața mea, de furia naturii în viața mea. E stringent să-mi simt micimea, fragilitatea, facticitatea.
Acolo, în natură, într-o confruntare directă a omului cu natura, obișnuințele și automatismele dispar, iar gândirea vine firesc să ajute trupul.
Suntem așa mulți neajutorați în lume, sclavii automatismelor și obișnuințelor.
Da, și gândirea vine de-a gata, și tocmai această realitate ne ține săraci financiar și spiritual.
Hai să încercăm gândirea.