Doi bărbați se sărută pe stradă. Cum să-i explic copilului?

Luna viitoare, Mara mea împlinește 10 ani. O să aibă voie să-și facă pagină de Facebook sau Instagram. Are de ales între una sau nici una. O să ajungă și la ea postări cu un conținut prostesc. Nu are copilărie. O să descopere. Mama ei a avut. I-au lipsit  telefonul, tableta și accesul la internet.

Internetul anulează copilăria. Dacă actualii copii nu se mai joacă cum știu părinții lor să se joace, atunci nu cunosc fericirea. Broaște în buzunar n-am purtat. Huckleberry Finn a purtat. Conform logicii, nici eu n-am avut copilărie fericită. Activitățile mele, glorificate azi, presupuneau păpuși, mobilier pentru păpuși, Nu te supăra frate, remi și ați prin ideea.

Purtarea adulților nu mă șochează. Așa funcționează oamenii. Resping ceea ce nu cunosc. Slăvesc ceea ce cunosc. De aceea îi poți observa pe unii părinți cum se umflă ca ardeii umpluți. Copilul meu nu se joacă pe telefon. Copilul meu citește. Copilul meu s-a distrat la sat jucându-se cu puii. Înaintașii noștri, unii dintre ei, sigur s-au împotrivit focului. Doar se descurcau la rumegat rădăcini, de ce să mănânce preparat? Ca să se scurteze intestinele, iar energia să se ducă la cap, iar capul să inventeze internetul. Ar fi un răspuns. Citesc Sapiens de Yuval Noah Harari. O să mai vin cu exemple de la.

O să discut cu Mara despre aceste postări. Așa cum mă străduiesc să discut despre orice, inclusiv despre sex. Da, am avut deja DISCUȚIA. Pe un ton firesc, sexul e o nevoie. Nu i-am refuzat dialogul despre mâncare sau defecare. Și pentru că vorbim despre copii, mâncarea o scârbește, fecalele o distrează. Părinții introduc repulsia și rușinea în viața copilului. Doi bărbați se sărută pe stradă. Un copil privește.
Isterie! Panică! Revoltă! Ce să-i explic copilului? Prima dată privește-l. Vezi cumva scârbă pe chipul lui? Nu vezi. Educația pune scârba pe. Apropo de, Mara o să găsească imagini cu bărbați sau femei sărutându-se. Nu-mi fac griji. La fel cum nu-mi fac griji că școala Montessori nu are și cursuri liceale.
Nu ți-e frică de? Primesc des această întrebare. Nu. Omul se adaptează. Mara o să se adapteze. Ordinea în familia noastră este: sănătate, joacă, învățare. Mi-e frică de ceva în viața asta, boala. Pentru orice altceva, sunt echipată sau mă echipez.

Faptul că Mara împlinește 10 ani, înseamnă că eu am cu 10 ani mai mult. N-am făcut mare lucru cu viața mea. Mara reprezintă elementul pur, dar nu o realizare. Educația ei este o realizare. Doresc să-i transmit tot ce știu despre stereotipii, imagologie și cinism. Să o îndrum prin realitatea cititorilor imbecili, academicienilor sterpi, semidocților. Măsura e esența și întotdeauna cu umor.

Pentru educația ei încerc să mă folosesc de toate instrumentele epocii. Din peșteră am ieșit. Focul l-am făcut. Grâul l-am cultivat. Piramidele le-am construit. Religia am inventat-o. Consecințele internetului rămân în necunoscut. Ne-am plictisit de lupta cu natura. În prezent ne războim cu propriile invenții.

Suntem chiar o realizare la scara evoluției! Să râdem. Ce altceva am putea face?!

Zilele orașului Timișoara umilesc cetățenii

Am o voce în lumea virtuală. Nu sunt o voce. Pe undeva am eșuat. Pe undeva n-am acceptat compromisul. Melanjul dintre exigență și mediocritate mi-a stabilit o limită. Social media nu m-a provocat suficient. Literatura nu mi-a plătit facturile.

Ce să fac? Cum să proc
edez? Mereu m-am întrebat. 11 ani mai târziu și nu dețin nici un răspuns. Ceva am făcut bine. Am rămas constantă. O prezență constantă, un fel de a fi statornic. Am iubit și iubesc cărțile. În continuare cred că starea de bine a indivizilor stă în educație.

Încăpățânarea de a sta într-o lume, într-un loc, într-o idee, într-o afacere m-a adus în atenția oamenilor. Probabil gândesc: Femeia asta când nu râde înainte de toate, este destul de riguroasă. Așa presupun eu că am adunat în jurul blogului o comunitate: grupul femeilor cu defecte, grupul cititorilor pretențioși, grupul mamelor concentrate pe copii, dar și pe sine, grupul ateilor, grupul femeilor care decid pentru trupul lor etc.

Profit de atenția acestor grupuri. Nu sunt o voce. Am stabilit deja. Vocea pe care o am însă nu o puteți ignora. Cu o respirație rapidă care îmi accelerează bătăile inimii îmi anunț intenția de a începe să strâng semnături contra zilelor orașului. O să cercetez cum se scrie o petiție. O să vă bombardez cu mesaje. Semnați împotriva zilelor orașului. Nu ieșiți la concerte în piață. Nu vă zgâiți la artificii. La Timișoara, spitalul de copii se află aproape de centru. Plata pentru artificii ar putea fi redirecționată spre copiii bolnavi de leucemie.

Departe de mine gândul să provoc sentimente de vinovăție. Avem nevoie ca rasă să ne distrăm, să socializăm, să ne jucăm. Zilele orașului reprezintă însă o insultă care pe mine mă doare și mă înfurie. Sumele fabuloase cheltuite pentru distracție mă îngrețoșează. Copiii ne mor în spitale. Adolescentele devin mame. Străzile ne ucid. Educația nu ne mai dezvoltă. E ca în Fahrenheit 451 când un personaj se întreabă dacă rolul pompierilor nu era cumva de a stinge focurile. În roman le provocau. Educația nu cumva TREBUIE să ne formeze și să ne dezvolte însușirile intelectuale?

Spitalele ne vindecă. Adolescentele se protejează. Străzile se construiesc. Educația ne formează și ne dezvoltă. Distracția ne relaxează.

Zilele orașului Timișoara insultă cetățenii. Umilesc. Pentru lupta asta e nevoie să refuzăm distracția pentru prostime. Strategia e veche, e probată și demonstrată. În prezent putem proceda diferit. Condițiile de viață s-au schimbat. Iluzia libertății e în noi toți.

Să stăm cu spatele la zilele orașului. Să stăm în casă. Să redirecționăm banii sănătății în primul rând.

Ne mai auzim!

Foto: Bogdan Mosorescu