Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "evrei"

Șoc cultural la 32 de ani

De 25 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Berlin

De 16 iul., 2013 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.

Despre Cracovia. Oare?

De 11 iul., 2013 17 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Primul oraș al acestei excursii cu trenul a fost Cracovia. În 26 iunie, trăgeam de bagaje prin gară într-o dimineață deloc răcoroasă, ci rece. După sandalele mele din picioare, maioul de marinar, părea să car după mine și vara, dar după 3 zile în Cracovia nu mai avem nici strop de vară pe mine. Ceea ce urmează să scriu despre Cracovia nu va fi de fapt despre Cracovia. Despre oraș, atracții turistice se poate citi oriunde. Eu o să scriu despre mine, despre ce am simțit, cum am simțit, cum mi-au revenit mie atracțiile Poloniei. Am ales Polonia pentru această excursie deoarece am vrut să ajung la Auschwitz, și am ajuns într-adevăr. Mă așteptam să plâng, mă așteptam la emoții devastatoare, după experiența Dachau, dar la Auschwitz nu s-a întâmplat așa. Pentru a nu știu câta oara, în viața omului, lucrurile vin și se potrivesc altfel decât au fost plănuite sau gândite.
La Auschwitz am devenit agitată. Nările fremătau, ochii se umezeau uneori, e greu să fii mamă și să privești hăinuțe și pantofiori ai unor copii gazați fără să te smiorcăi, e greu și fără să fii mamă.
Dar asta vezi la Auschwitz, încăperi pline de pantofi, de valize, cu nume, adrese, evreii au venit la Auschwitz să muncească, unii chiar și-au cumpărat bilet, cinismul nemților mă face chiar să zâmbesc acum, recunosc, am zâmbit și atunci.
Contrar multor păreri, a vizita un lagăr nu este o experiență devastatoare, a vizita un lagăr este o datorie umană, și încă una sacră. Să nu ni se permită niciodată să uităm ce poate face omul-zeu. Omul îndeplinește multe funcții în viața lui, dar aceea de zeu nu e făcută nici pentru umerii și nici pentru mintea sa. Când omul își ia funcția de zeu, poartă nume înfiorătoare, Hitler și Mengele sunt doar două.
În lagăre, oamenii aveau voie de două ori la baie pe zi, în rest își foloseau pantofii și castronul din care mâncau. WCurile erau curățate cu mâinile de cei mai educați dintre ei, profesori, muzicieni etc. Pe săptămână aveau ca rație 200 de grame de carne. 200 de grame de carne! M-am uitat în jur după persoanele grase să văd dacă se rușinează, dar nu am descoperit nici o grimasă. Bănuiesc că așa cum nu te pui între un hipopotam și apă, așa nu te poți pune nici între un gras și mâncarea lui.
Am părăsit lagărul furioasă, foarte furioasă, cu ciudă pe mine și toate lecturile mele despre armonie. De ce să caut eu armonia când uneori e stringent să fii indignat?
Un om fără demnitate, umilit, orice om care și-a pierdut demnitatea să înfurie cel puțin unul plus unu persoane.
Înapoi în Cracovia, cu discuții aprinse despre evrei, polemici chiar, ne-am așezat la o terasă și am privit în jur. Multe zâmbete. O națiune foarte prietenoasă, amabilă, dispusă să-ți ofere ajutor, orice fel de ajutor, ceva ce nu apare pe meniu, hărți, recomandări, stări de bine.
Seara la hotel am adormit într-un așternut alb și am fost recunoscătoare, am mulțumit pentru prima data pentru un așternut, pentru noroc, pentru viață, pentru șansă.
Tot în Polonia am ajuns la Wieliczka, o mină de sare. Mi-e imposibil să mai mâzgălesc acum despre mină, după impresiile despre Auschwitz, o notez însă, căci minele sunt ceva impresionant într-adevăr.

Îndemn pentru cititor, îndemn pentru om: mergeți la Auschwitz.