Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeile doresc să se mărite cu Făt Frumos, dar să stea măritate cu Geppetto

Orice fată, fără excepție, visează la Făt Frumos. Făt Frumos poate fi și Frumoasă. Ideea este că visăm. O impresie puternică, desprinsă din simțuri și senzații, ne trimite pe acest drum. Și-l batem. Și ne julim. Și vrem s-o lăsam baltă. Și ne încurajăm. Făt Frumos există.

Mă puneam uneori pe capul lui mamanu. Vreau bocanci! Vreau pulover! Dar dacă nu eram în data de 9 sau de 24, atunci mamanu mă asigura că ce este al meu e pus deoparte. Cum și eu am garantat la ora de istorie că 24 înseamnă înainte de Unire, zi de salariu la Șantierul Naval.
După câteva îndrăgosteli fulgerătoare, nimicitoare și obscure, am aplicat învățătura lui mamanu. Făt Frumos al meu e pus deoparte. Nu e încă 9 sau 24.

În ani de zile am descoperit cu împotriviri burlești că Făt Frumos este divizibil. Făt Frumos e compus din fragmente. Făt Frumos are limite. Făt Frumos e un Făt Frumos, doi, trei etc. După o asemenea revelație, n-am crezut că numai într-un deceniu, o să mă lovesc de un alt conflict feminin. Femeile doresc să se mărite cu Făt Frumos, dar să stea măritate cu Geppetto. Să vă explic.

Un băiat îți atrage atenția. Vă atingeți. Vă sărutați toată noaptea. Dimineața folosești cremă de gălbenele pentru bărbie. La școală folosești un fular să acoperi o pată respingătoare de pe gât. Mergeți la film. Râdeți fără motiv. Adormiți unul în brațele celuilalt. Dacă mergem mai departe. Transpirați cearșafuri. Vă jucați cu propriile trupuri până din dragoste femeia acceptă transformarea. Doi plus unul și așteptați un copil.

Să presupunem că am trecut deja de 30 de ani. Scenariul de mai sus poate fi sau nu poate fi valabil. Femeia strâmbă din nas. Făt Frumos nu dă găuri în pereți. Făt Frumos nu merge la vulcanizare. Făt Frumos nu zugrăvește. Făt Frumos nu e Geppetto. Nu meșterește pe lângă casă. Nu repară. Nu e gospodar.

La 20 de ani femeile suspină după frumusețea bărbatului. Ce frumos e! Nu-i așa că e frumos?! Unele dintre noi cerem și validare. După 30 de ani suspinăm după un bărbat cu o bormașină. Ce priceput e! Nu-i așa că e priceput?! Unele dintre noi ne lăudăm.

Am scris și am râs. Cred tot ce am notat în rândurile de mai sus. Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

O lume fără povești

Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.

Gheorghe Mosorescu

Am un unchi pictor. Acest fapt sigur l-am mai notat pe blog. Numele lui este Gheorghe Mosorescu. Și numele lui sigur l-am mai pus sub ochii cititorilor. Ce nu am scris pe blog.
Unchiul meu are 60 de ani. Eu am 30. El a plecat de acasă pe când era fecior. Da, fecior. Când a plecat el să studieze artele, vocabularul românilor utiliza cuvântul fecior, unchiul încă îl mai folosește, chiar și când dă interviuri.
Am menționat vârstele deoarece au importanță. Copil fiind, aveam cunoștință de un unchi pictor, plecat departe de casă, tocmai la Brăila unde lucrează ca scenograf la teatrul Maria Filotti. Când ajungeam cu toții pe același loc, de două ori pe an, de cele mai multe ori doar o dată pe an, nu puteam niciodată să-i vorbesc. Neputința mea descria o inhibiție care a ajuns subiect de glumă.
Hai, Dunia, hai, vorbește și tu ceva cu unchiul tău!
Toată copilăria și toată adolescența nu am vorbit însă, dar am recuperat. Luni, în 10 februarie, am participat la un vernisaj al unchiului meu la București. Niciodată nu am reușit să ajung, deși expoziții au existat, inclusiv în orașul natal, la Severin.
Luni seară, cocoțată pe tocuri, cu pălărie și ruj roșu, am vorbit, am glumit și m-am fotografiat cu unchiul. Mătușa, soția unchiului, a sesizat și s-a mirat de locvacitatea mea cu și în prezența lui.
Știu exact câte ore am petrecut la Expoziția Taberei Partizani Deltă de la Căminul Artei deoarece tocurile m-au obligat să mă uit frecvent la ceas. Patru ore. Patru ore în care, pe lângă zgâitul pe pereți la simeze, am ascultat discursul unchiului și al lui Pavel Șușară.
Am reținut că azi, în pictură, peisajul constituie o îndrăzneală, o nebunie. Notă păstrată de la unchiul meu. Pavel Șușară a împărțit iubitorii de peisaj în trei categorii, pictorul oglindă, pictorul cameleon, iar a treia categorie îmi scapă.
După discursul care a deschis expoziția, s-au format grupuri grupuri în care a continuat să se vorbească despre artă. Am râs și am cochetat într-o unică dimensiune, frumosul. Asta până când în jur de nouă seara am simțit că mă lasă picioarele la propriu și am părăsit galeria pentru o nouă destinație: Carul cu bere.
De aici, o altă poveste. Poate altă dată divulg flecăreala de la restaurant.

Notă: Expoziția Taberei Partizani Deltă reunește 11 pictori din Brăila și Galați și se poate vizita până în 23 februarie.

IMG_8929

Aproximativ cuvintele lui Platon

Am adormit aseară privind-o pe Mara și născocind la textul ăsta. Între timp, de la seară la dimineață, s-a pierdut sensul și am rămas cu intenția.
Intenționez să scriu, dar am uitat.
Am rămas cu niște cuvinte cheie, Mara, iubire, îndrăgostit, Platon. Știu că m-am întors să pot vedea chipul Marei.
În chipul copilului meu recunosc iubirea și știu că iubesc. Mara este singura persoană din viața mea pe care o iubesc necondiționat, în rest pretind tuturor bun simț. A se înțelege bun simț fără condiția moralității, sunt atât de puțin o persoană morală.
Și de la chipul copilului, m-am surprins meditând la dragoste, la esența ei, la discursul platonician unde am recunoscut atât de bine cuplurile zilei de azi în rândurile despre alegerea de a te dărui celui care nu iubește și nu îndrăgostitului.
De ce?
Platon argumentează astfel: îndrăgostitul face din iubit izvor de necurmată desfătare și găsește plăcerea în tot ce nu-i stă împotrivă, iar ce este mai presus ca el este întâmpinat cu dușmănie.
Aproximativ cuvintele lui Platon.
Mai departe: Îndrăgostitul își dă mereu silința să-l facă pe iubit neputincios și mai sărman ca el. Iar mai sărman e doar neștiutorul. Pe îndrăgostit îl roade gelozia și nu-i permite iubitului să stea în preajma celor care i-ar fi de folos și care ar face din el un om desăvârșit. Așadar, îndrăgostitul îl ține pe iubit departe, face din celălalt un ignorant care vede totul prin ochii îndrăgostitului.
Cea mai mare dorință a îndrăgostitului e să-și vadă iubitul lipsit de mamă, de tată, de rude, de prieteni.
Din nou, aproximativ cuvintele lui Platon.

Totuși, Platon simte că a păcătuit cu această interpretare față de Eros și revine asupra îndrăgostitului.
Revine asupra nebuniei care-l stăpânește pe îndrăgostit și povestește mai departe despre aripile pe care le-a pierdut sufletul, iar când pe pământ întâlnește un chip desprins parcă din chipul frumuseții însăși, îndrăgostitul se simte încercat de o înfiorare și ceva nedeslușit. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Când am citit eu aceste cuvinte, știu că m-am oprit și am pipăit hârtia. Voiam un alt simț martor la o mișcare interioară. Are Platon și o teorie a pricipiului mișcării care nu piere, nu se naște, dar eu trec peste.
Îndrăgostitului îi cresc aripile pierdute atunci când întâlnește frumusețea. În timp ce-i cresc, el fierbe, îl doare, se simte furnicat. Nu închide ochii noaptea, nu are astâmpăr ziua. Uită de mamă și de prieteni. Dar iubirea e și ea de mai multe feluri, depinde în ceata cărui zeu se afla atunci când a picat pe pământ. A lui Zeus? A lui Ares? Fiecare își caută iubitul după chipul său de a fi, ca și cum acesta ar fi zeul însuși. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Platon continuă discursul, dar eu m-am oprit asupra înfiorării și a acelui ceva nedeslușit. De câte ori am simțit eu înfiorarea, dar mai ales ceva nedeslușit?
M-am încruntat în pernă și m-am întors cu spatele la fiica mea. Am simțit de câteva ori fiori, într-adevăr. Nu-mi amintesc acum dacă Platon a adus în discuție dacă ai parte de o unică întâlnire cu frumusețea. De fapt, asta îmi muncește mie mintea și sufletul, de câte ori în viață putem să întâlnim frumusețea?
Și cum putem să păstrăm înfiorarea? Și cum se face că îi dau dreptate atunci când descrie alegerea celui care nu iubește? Îmi place îndrăgostitul. Nu-mi place pe alocuri comportamentul lui. Îmi place fiorul, neastâmpărul, nebunia. Nu-mi place sclavia, nici măcar cea sentimentală.
Observ că trebuie să reiau lectura lui Phaidros, memoria mea conține goluri.
Tot textul, aproximativ cuvintele lui Platon și ale Duniei.