Îmi permit mobilă de la Insidecor? Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă

Îmi permit mobilă de la Insidecor?! Mi-am comandat recent rafturi pentru sufragerie și un dulap pentru dormitor de la Insidecor. Când aleg ceva pentru casă sau pentru mine, nu evaluez obiectele după preț. E ieftin! E scump! Mă chestionez. Obiectul e important pentru mine? Îmi afectează dispoziția?

Am crescut lângă două personalități, mama și tata, în antiteză. S-au evidențiat reciproc. Ea a ținut la cantitate și la modestie. El a ținut la calitate și la mărire. Caracterele lor s-au sfârtecat prin lipsă de respect. Nici unul nu a încercat papucii celuilalt, nici unul nu l-a tras pe celălalt după el. Mama și-a trăit viața în cumpătare. Tata și-a trăit viața deșteptându-și ambiții. Într-o zi mama s-a întors de la muncă. A găsit poarta închisă. Tata nu a mai lăsat-o să intre. Au trecut ani de la lipsa de respect reciproc la o scenă plină de absurd, un fel de Femeia nisipurilor pe dos. În romanul lui Kobo Abe, femeia nu-i mai permite bărbatului să părăsească locuința.

Cumpătarea mamei mele nu s-a sfârșit în fața porții. A continuat. Pretinde și de la mine cumpătare, iar eu, când toanele bune mă stăpânesc, îi spun că îmi place să trăiesc bine. Când mă stăpânesc furiile, îi reamintesc de poarta închisă și de bătrânețea ei lipsită de recompense, deși tinerețea și-a consumat-o în chibzuințe.

Le-am stors de semnificații purtările amândurora și a rezultat o fiică de un rafinament exagerat pentru cineva care a dormit cu iezi, purcei și câini în pat. Nu-mi pasă deloc de preț. Nu mă impresionează prețurile costisitoare. Tatăl Marei mi-a dăruit de ziua mea un Mercedes CLK. Am zis mulțumesc. Nu mă bucură prețurile mici. Nu mă târguiesc la piață. Obiectele materiale sunt direct legate de starea mea.

O să răspund la întrebarea de la începutul articolului. Îmi permit mobilă de la Insidecor. Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă. Eu nu am viitor. Viitorul meu a luat sfârșit când tata i-a închis poarta mamei, când prietena cu care mă dădeam cu sania a murit de cancer la 30 de ani, când inegalabilul Sorin Oncu a murit pur și simplu la 36 de ani.

Pe de altă parte, educația și experiența mi-au arătat că acceptarea unui preț ține și de mentalitate. Gândirea specifică a unui individ dictează valoarea unui obiect. Pe mine mă încântă lucrătura unui articol. Părerea că orice meșter execută impecabil, dar pe bani puțini, nu are aplicabilitate în practică. Casele românești o dovedesc. Priviți plintele, rosturile, colțurile de la parchet sau gresie, pereții strâmbi, prizele inaccesibile, sertarele ținute închise cu bucăți de hârtie. Munca se plătește. Serviciile se plătesc. Ieftinul nu se justifică. Ieftinul e parte a sărăciei. Să te simți sărac e înfiorător.

Nu pledez pentru trăiește clipa. Mă străduiesc să profit de momente și de frumusețe. Mă feresc ca de boală de o prezentare și de un caracter ieftin. Ieftinul, dacă ar avea gust, s-ar simți ca nămolul. Ieftinul, dacă ar avea o parte vizibilă, ar arăta ca mușamaua. Ieftinul, dacă ar avea miros, ar răspândi în aer miros de balegă.

Să lăsăm deoparte ieftinul și scumpul. Scumpul lucrează cu o admirație nefirească pentru lumea materială a celor care nu au reușit să-și controleze copilul sărac de la interior.

Să funcționăm cu stări aș sugera eu. Să ne bucurăm de orele bezmetice ale vieții. Să ne relaxăm. Să muncim după capacități intelectuale, fără limite, pentru a ne asigura bătrânețea. În tinerețe ne suportăm viața, dar la bătrânețe avem nevoie de suport financiar pentru a tolera faptul că suntem vii, la cheremul copiilor și la discreția necunoscutului.

Cititorii blogului ce părere au, îmi permit mobilă de la Insidecor?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Insidecor

Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.