Vorbesc mult, mă mișc mult. Mă mișc în timp ce stau, de aceea genunchii mei au făcut cunoștință cu multe palme, unele asudate care mi-au lăsat desene pe pantaloni. Piciorul descrie un ritm al sentimentelor, nu indică un anumit grad de nervozitate.
Locvacitatea și zbuciumul am reușit totuși să le controlez. De frică, am învățat să tac. În copilărie pedepseam orice mârlănie, fie cu vorba, fie cu palma. Am rupt o revistă în capul unui băiat după ce m-a tras de sân ca un soldat turc care siluia o roabă. Încet, încet, apucăturile mele au devenit amintiri. Am văzut ce pot băieții. Am văzut cum lovesc fetele în virtutea bărbăției.
De anul trecut am început să mă scutur. Mi-am aruncat tăcerea impusă. Frică continuă să-mi fie. Mi-a fost teamă când am înapoiat un gunoi aruncat de un șofer, mi-a fost teamă când am îndrăznit să-i atrag atenția unui băiat care a răspuns la telefon în timpul filmului și s-a pus la taclale.
Dar îmi calculez șansele. L-am întrebat dacă nu cumva vrea să dea în mine, deși eu știam că nu ar fi reușit.
Ceea ce vreau să spun, să dau mai departe, să îndemn e o datorie, datoria noastră, a oamenilor care ne numim oameni să nu mai acceptăm mârlănia.
Sunt absolut convinsă că suntem mulți, majoritari, dar frica, rușinea nu ne lasă să ripostăm. Nu cred că suntem o generație de sacrificiu, consider că generația noastră trebuie să devină o generație de țigani. Fac această afirmație într-o notă admirativă și respectuoasă. Un țigan nu se lasă călcat în picioare, nu pune capul jos să măsoare pământul când pe cer e gâlceavă.
Să învățăm ceva de la țigani și apoi să încercăm să-i rafinăm.