Vremurile condiționează și ele felul de a fi al oamenilor. Mă gândesc acum la familia mea. Bunicii crescuți în război sau în instabilitatea de după. Părinții educați în sărăcia de după război. Eu, ca parte a generației mele, formată pe principiul să ne mulțumim cu ce avem.
Avea tata o vorbă cu care intenționa să ne pună la locul nostru atunci când ridicam nasul: alții nu au nici ce să mănânce. Logica asta m-a controlat până prin adolescență. În perioada aia am fabricat un răspuns: unii au mai mult.
Amândoi, și eu și tata, vorbeam din experiență, din ceea ce văzusem. Timpurile difereau, el făcea trimitere la trecut, eu arătam cu degetul prezentul. Nu am reușit să ne împăcăm. El m-a perceput obraznică și nerecunoscătoare, eu l-am etichetat neînduplecat și agresiv.
Mama, cu firea ei blândă și educația de pension, a încercat să-mi transmită moderația și invizibilitatea.
Să ne mulțumim cu ce avem! Să lăsăm de la noi! Să tăcem! Să nu reacționăm! Să fim recunoscători! Etc!
Aș vrea să zic că m-am străduit să dau ascultare mamei, dar adevărul este că m-am împotrivit. Pe lângă atitudinea încăpățânată, felul de a fi zgomotos și vesel a atras mereu atenția asupra mea. La școală, din cauza flecărelii, eram mereu certată.
Dar educația mamei, deși nu s-a prins, a lăsat urme. O rușine apăsătoare, emoții violente, căutarea celui mai îndepărtat loc când ieșeam în public, fuga de orice ecleraj social care m-ar fi scos în față. La facultate, la Timișoara, am căutat de asemenea să rămân în colțuri cu umbră, dar eșecul s-a produs instant de la perfectul simplu. Cum să rămână un oltean invizibil în Banat dacă își păstrează dulcele lui grai atât de nesuferit pentru cei necrescuți în geografia mea?
Fără voie, primeam atenția celor din jur. Cum felul meu de a fi, atitudine supusă, fără pretenții, ținea de obișnuință, așa m-a educat mama, au început deplasările în comportament. Cel mai mult am defulat prin ceartă. M-am certat cu toată lumea, o singură excepție, o colegă de facultate de la Craiva. Ani de zile m-am ciondănit, cu ceilalți și cu mine însămi.
Mama m-a încărcat cu un comportament străin, eu m-am împovărat cu supărările. În adolescență și ca studentă n-am presupus că ar fi ceva în neregulă cu mine. Nu mă refer aici la reguli de comportament în societate, la convenții, ci la individualitate, la însușiri, la genetică. Nașterea ținea de o scurtă poveste a mamei cum era să mă nască în mașină și atât. Pe parcurs am dedus importanța apariției pe lume. E un moment în viața mea, nu știu să-l arăt cu degetul, când am hotărât că e cazul să fiu eu indiferent de pierderi.
Iar eu sunt o persoană curioasă, incredibil de sensibilă, cu simțul observației dezvoltat, intuitivă, visătoare, pretențioasă, tolerantă, critică și sinceră.
Tot ce am descoperit că sunt nu s-a nimerit cu ce a încercat mama să obțină de la mine prin educația ei.
Eu nu mă mulțumesc cu ce am. Vreau să cresc, spiritual, financiar, chiar și simțul umorului l-aș mări de ar fi cu putință.
Eu nu las de la mine la nesfârșit. Las, dar fără dubii o să-ți dau peste nas dacă îți bați joc de mine.
Eu nu tac. Am învățat să tac, cultiv tăcerea, dar mă fac bine auzită când alții profită de rușinea mea. Mă aflu în proces de stârpire al acestui detestabil sentiment.
Eu reacționez. În prezent cu justificare.
Simt de la un timp cum crește, dar se ascunde în același timp, un principiu de viață. Prespun că e vorba despre individualitate, asumare, autenticitate.
E necesar să ne alegem lupta în viață. Lupta, drumul, idealul, stăpânul, dar să alegem. Apoi să ne concentrăm pe. La final, mă refer la moarte, oamenii fix despre asta o să povestească, despre cum ai trăit.
Eu aleg să-mi trăiesc viață luptând pentru educație, familie, iubire nebună, prieteni, călătorii, eleganță, cărți, mâncare savuroasă, bun simț, empatie și un joint.
Am ales.
Lupt.
Foto: Anita Bejenaru
