Locuiesc de 3 ani la bloc. M-am obișnuit greu. De când mă știu, am trăit la casă. Există un apartament despre care povestesc părinții mei. Eu nu am nici o amintire. Mama evoca uneori cu nostalgie acel spațiu. O înțeleg acum. Tata a mutat-o undeva în câmp și s-a transformat peste noapte într-un fel de fermier. Multe animale au adăpostit curtea și casa. De la apă caldă și căldură, la teracotă și boiler, de la balcon la grădină de zarvaturi și grajduri.

Eu am învățat să merg în aceste condiții. Sufletește, port amprenta unor mirosuri deprinse. Bălegarul poate foarte bine să fie un simbol al copilăriei.

Înțelegeți acum atitudinea mea refractară de proaspăt locuitor la apartament. La mutare, pe lângă un copil și obiecte personale, am adus și cinci valize de cărți. Căutam disperată bibiloteca. N-am avut. Cărțile le-am împrăștiat peste tot și am început să le găsesc diferite funcții. Suport de cană lângă canapea, obiect de decor lângă perete, scăunel pentru Mara, noptieră lângă pat. M-am jucat cu ele într-un spațiu care te transformă fizic și psihic. Din punctul meu de vedere, un apartament te sfârtecă. Rupe bucăți mici din tine fără să se oprească. Te nimicește. Și bineînțeles că banul este salvarea. Cu bani îți răscumperi intimitatea. Se numește izolare fonică.

Cum nu m-am mutat la bloc dintr-o dorință sinistră de a mă tortura, ci în urma unei despărțiri, am fost forțată să-mi descopăr Ritmul. Am un ritm personal. Vă pot interpreta asta. Am refuzat să văd apartamentul. Am început să mi-l povestesc în imaginar. Mi l-am dorit într-un fel și-l am într-un fel apropiat după putințele financiare.

Cel mai imens câștig sunt rafturile pentru cărți, biroul și un loc special amenajat pentru o vază cu flori. Apartamentul meu comunist s-a schimbat la față. Greu am obținut mobilierul. Zeci de întâlniri cu meșteri mi-au întărit răbdarea. Plângerile lor pun în umbră tânguielile persoanelor în doliu. Pierderea celor dragi nu smulge atâtea văicăreli cât provoacă cererea unui proprietar modest ca mine să-și renoveze apartamentul. Dar, doamnă, doar faianța, de ce nu și gresia?! Ah, decât să reparați ușile, mai bine le schimbați de tot! Nu, parchetul nu merită șlefuit, dat afară complet! O dezamăgire fără margini am surprins pe chipul fiecărui meșter, designer sau inginer. Puțini doresc să lucreze cu cârpaci ca mine care nu-și acceptă limitele financiare.

Într-un final am ajuns să lucrez cu cei de la Insidecor. Cu ei, reprezentarea mea de hipster a luat sfârșit. Scriu în acest moment de la birou, nu de pe masa de călcat. La o întâlnire, unde mi-am exprimat dorințele însoțite de gesturi melodramatice, am primit în sfârșit o bătaie pe umăr. Facem! Aș vrea să vă pot descrie cu exactitate bucuria din acel moment. Mă pregătisem să-mi susțin cauza. Eu am o cauză, să cârpesc tot ce pot cu un buget decent, dar cu materiale superioare. Nu câștig pantagruelic, dar gusturile și preferințele nu mă trădează. Pe cei de la Insidecor i-am ales urmându-mi un simț: am pipăit mobila într-unul din magazinele lor. Am luat cunoștință de calitățile lemnului și meșterilor ca omul peșterii: am pus mâna. Atentă la formulări, nu am lăsat loc de interpretări. Mereu doresc ceva cu un preț decent, dar nu ieftin. Ieftin nu înseamnă prost, dar nu înseamnă nici bun. Ieftin înseamnă o aglomerare de lipsuri. Meșteri impertinenți, cu aspect neglijabil, ore nerespectate, muncă dezordonată etc.

Am avut parte de o poveste cu întâmplări normale. În România apreciem normalitatea din cauza haosului. Meșterii au fost exemplari, chiar perfecți. După ce au plecat, m-am apucat direct de aranjarea cărților. Rușii au locul lor acum. Un raft întreg numai pentru ei. Literatura română stă demnă într-un dulap al ei. Apartamentul meu comunist mă face să zâmbesc tot mai mult. E al meu, e făcut în timp și vorbește despre mine. Firește că recomand Insidecor. Asta fac bloggerii, dar asta fac mai ales clienții fericiți. Să fie clar, nu sunt mulțumită de ei, sunt fermecată de execuție, igienă și politețe.

V-aș invita pe toți la o cafea în apatamentul meu, atât de sinceră este bucuria mea.

Dar vă rog să nu vă invitați singuri, încă n-am ajuns în punctul în care să iubesc și prezența omului nu doar omul.

Râdeți! Să râdem înainte de toate.