Stau acum și privesc pagina 203 a Istoriei religiilor, Apele și simbolismul acvatic. Nu doresc să-mi reîmprospătez cunoștințele, dar îmi sunt necesare unele fraze sau măcar una.
… apele simbolizează totalitatea virtualităților, ele sunt fons et origo (sursa și originea), matricea tuturor posibilităților de existență.
Brusca curiozitate pentru simbolistica apei își are sursa în piesa Adam și Eva pe care am văzut-o sâmbătă seara la Teatrul Național Timișoara. Am ajuns la această piesă în urma unei invitații pe care am primit-o de la Anca. Este prima invitație căreia i-am dat curs fără un minut de gândire.
Fără ezitare, mi-am reorganizat agenda activităților zilnice în funcție de această piesă precedată de o întâlnire cu Codruța, secretara Teatrului Național Timișoara, Geanina, ajutorul Codruței, și Judith care se ocupă de pagina de facebook a teatrului.
O oră jumătate, așezați aproape perfect în cerc, oameni de teatru și oameni pasionați de teatru au discutat amical despre teatru.
Am trecut în revistă semnificația teatrului, am dat semnificații noi teatrului. Bloggerii au pus întrebări, au ascultat, au dat sugestii, clopoțelul a sunat, iar lecția nu se terminase.
Pentru mine, discuția dinaintea piesei Adam și Eva a fost și o lecție care mi-a revenit printr-o experiență pe care nu o aveam: un ochi dincolo de spectacol.
La spectacol ne-am așezat având deja o stare, descriam o atitudine extatică. Debutul piesei mi-a revenit cu o sperietură, un foc de armă tras de un personaj, și cu un zâmbet, dar ce zâmbet!
De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină
și-și mișcă geana parcă ar zice
că ea știe ceva,
ce noi nu știm,
ce nimenea nu știe,
nici Dumnezeu chiar.
Asta zice Blaga sau credea Blaga, eu doar am zâmbit recunoscând un sens oferit prin prisma apei. Adevărul este că piesa Adam și Eva apelează la simboluri și la vechi credințe. Pe scenă s-au aflat multe trimiteri la apă și multe trimiteri la vechile credințe. Alexander Hausvater a avut la dispoziție un subiect care i-a permis să se joace foarte mult regizoral. Simbolistica, apa și cifra 7, o cifră plină de sens, cu trimitere la liniște și pace, au putut să sporească informația despre piesă fără să o încarce. Scenografia a dus responsabilitatea apei, foarte puțin și a cifrei 7, un ceas a stat totuși pe perete indicând ora 7, iar scenariul s-a jucat cu sensurile acestei cifre.
Am apreciat foarte mult interpretarea Marei Opriș și frumusețea Ramonei Dumitrean. Eternul feminin pândește peste tot, ia diferite forme, se fixează, rar merge mai departe.
Mărturisesc că nu am citit romanul lui Liviu Rebreanu, iar acum am experiența teatrală a cărții lui. Lipsa lecturii mă face incapabilă să dau o măsură adaptării, îi pot da doar o apreciere, un sentiment de plăcere datorat de ceea ce am descoperit pe scenă.
M-a încercat totuși și un sentiment de neplăcere: didascaliile, mă rog, aleg să mă folosesc de acest cuvânt. Zgomotul, instrucțiunile pe care le-au primit actorii pentru a produce atâta zgomot pe scenă îmi displac, mă agită și-mi alungă orice stare de bine.
Înțeleg că este o alegere, cu ceva timp în urmă am văzut Insula după Mihail Sebastian și Iată femeia pe care o iubesc după Camil Petrescu care conțineau aceleași note: mult zgomot.
Alegerea aceasta poate fi o direcție, o notă distinctivă a Teatrului Național Timișoara, dar mie îmi displace, totuși nu o contest.
Sâmbătă seară am petrecut câteva ore extrem de plăcute, am început cu o conversație plăcută, și am terminat în aplauze și într-o stare de bine. Teatrul face asta, dă stări de bine, cum eu tot repet și subliniez importanța stărilor de bine pentru oameni.
Bineînțeles că piesa Adam și Eva are și un subiect, dar povestea lui Adam sau a Evei, a umanității, a metempsihozei se impune descoperită individual, nu aveți nevoie decât de un bilet și de dorință.
Pentru cititorii blogului meu, cititorii din Timișoara, ofer eu un bilet, vouă vă rămâne să vă gestionați dorința și să mă anunțați când urmează să se mai joace.