Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.