Prima impresie despre Irlanda

Am amânat să scriu despre Irlanda. În Irlanda am ajuns săptămâna trecută și am stat o săptămână. La întoarcere, pe drumul de la aeroport spre casă, îi povesteam surorii mele plină de emoții când m-a întrerupt.
Doar ce ajunseși din Irlanda și tu turui de atâta vreme despre ce ai citit.
Chiar asta am făcut, povesteam despre Kadare, treceam la Jung și mă răsfățam cu Mihail Sebastian. Pur și simplu nu mă puteam opri sau detașa de lecturile mele, dar atunci am tăcut.
Ca urmare a acelei observații, nu m-am putut așeza să scriu pe blog. Nu m-am așezat pe scaun, nu m-am așezat sentimental. Mă simțeam emoționată, plină de senzații care mă purtau dincolo de conștiință.
Azi sunt cumva liniștită, amintirile nu mă mai provoacă, pot scrie despre Irlanda, despre Dublin unde am stat.
Am ajuns în plin soare, iar de a doua zi a plouat în fiecare zi. Au fost zile când m-am închis în camera de hotel, dar au fost zile când am hoinărit pe străzile Dublinului. Am vizitat două muzee și galerii. Am străbătut străzile. Am ajuns într-un capăt de Irlanda ca să nu mai visez, Cliffs of Moher au devenit realitate pe căpruiul ochilor mei.
Am intrat în puburi sfioasă, dar cu capul sus. Am cerut mereu bere, iar din gura largă a paharului am observat oamenii, am savurat dansurile lor. La Temple Bar am ascultat muzică live. Ziua, pe la amiază, m-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și am ascultat. M-am întrebat: mamă, sunt oare curajoasă?
Să fie curaj că plec în lume și mă zgâiesc la ea? Să fie curaj ăsta? O formă de curaj? Pentru mine înseamnă curaj.
M-am dus în Irlanda să îndeplinesc o dorință și o sarcină, dorința adolescentei care nu mai sunt și sarcina de a termina cartea din manuscris. Am îndeplinit și am terminat. Cartea e sfârșită.
Cel mai mult însă a contat călătoria în sine, drumul, hoinăreala pe străzi. Adun tot mai multă experiență de viața și de la Dublin simt că am pășit într-o nouă etapă. Mai mult ca niciodată încerc să înțeleg oamenii, să-i ascult, să fac din mintea mea cuibar de vultur și nu de găini.

Jung și corul de la Christ Church

De ani de zile mă întind în lectură, beletristică, filozofie, psihologie, istorie. Ieri am ajuns să aprofundez. Eram foarte adâncită în eul și sinele lui Jung. Citeam despre concepte și diferențieri când au început clopotele să bată.
Mă aflu la Dublin de marți. Hotelul meu e situat peste stradă de catedrala Christ Church. Nu m-am clintit din eu, din sine. Îmi repetam în barbă subiectul conștiinței și subiectul psihicului, eul și sinele când mi s-a părut că aud corul cântând. M-am lipit de geam cu fruntea și am ascultat. Liniște.
Câteva secunde am auzit doar zgomotul mașinilor și al semaforului din colț. Apoi corul. M-am răsucit de la geam, am tras pantalonii pe mine, am apucat paltonul și căciula, iar într-un minut piciorele mă purtau deja prin curtea catedralei. Am intrat sfioasă, bisericile mă intimidează. Un preot m-a întrebat dacă mă aflu acolo pentru slujbă. Am zis da și mi-a dat programul slujbei.
Am participat la slujbă doar pentru a asculta corul. Lumea își imaginează Raiul atunci când cerul e plin de cumulus, eu îmi explic Raiul atunci când ascult corul. Vocile acelea unite mă tulbură mult sufletește, îmi produc niște senzații pe care conștiința mea le scapă. O, Doamne, măreția Ta stă și în vocile unite ale oamenilor.
Am dat mâna cu oamenii din jurul meu, nu am habar de ce, am mers în fața preoților și am mâncat, și am băut. Un vin dulce dintr-un potir. M-am așezat la loc, am încercat să cânt și eu, dar am renunțat. Am zis amen, mi-am luat la revedere de la bătrânica de lângă mine și am ieșit afară.
Afară ploaie. Plouă în fiecare zi de când am venit, dar în fiecare zi am avut sufletul plin de soare. E cald, e tare cald la mine în suflet.