Îmi plac filmele polițiste, dar nu orice film polițist, ci Sherlock, Poirot, Criminal Minds. Toate aceste filme impun niște personaje deosebit de inteligente, cu tot ce atrage inteligența, inclusiv egocentrism. Dar nu despre asta o să fie vorba, nici măcar despre filmele polițiste, ci despre vocație.
Am făcut această introducere ca să ajung la vocație, Sherlock și Poirot au vocație, agenții din Criminal Minds au vocație.
Bineînțeles că urmează o întrebare, una personală, care e vocația mea?
Îmi place să citesc, să scriu, îmi place, într-o oarecare măsură să predau, să fiu profesoară.
Ca cititor, descriu profesionalismul. Nu citesc orice, iar dacă nu-mi place o carte, nu abandonez lectura, unii scriitori au nevoie de răbdare. Eu am avut răbdare cu Musil, cu Thomas Mann pe alocuri, cu Joyce. Ah! Joyce s-a jucat mult cu răbdarea mea. Și nu, nu am pierdut timpul citind sute de pagini prea puțin pe placul meu. De ce afirm asta? Răspunsul e chiar la început. Nu citesc orice, iar Joyce nu e oricine, iar dintr-o sută de pagini care nu mi-au plăcut, am descoperit fie un fragment, fie doar o frază sau propoziție care m-a împins să meditez. Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Fraza asta merită cele 700 de pagini din Ulise.
În ceea ce privește scrisul, scriu bine. O să ajung să scriu și mai bine. Afirmația mea, dacă mă acuză cineva de fanfaronadă, o susțin prin aprecieri primite de-a lungul anilor.
O să trec peste acum. Descriu o nerăbdare, să ajung la predat. În 2009, am susținut un examen de titularizare, deși eram deja însărcinată și nu puteam merge să predau decât un semestru. Nu am mers nici măcar un semestru. Mi-a părut rău, dar m-am consolat. Nu eu am pierdut, copiii m-au pierdut pe mine. Cred că am făcut această afirmație în glumă, am aruncat-o plină de senzații de greață, dar și cu niște simțiri foarte neplăcute.
Pe foia de examen, fără grija postului ca modalitate de întreținere a mea și a pruncului din pântec, mi-am permis să fiu sinceră și le-am scris examinatorilor că eu niciodată nu o să le redau copiilor la clasă un comentariu pe care l-am învățat dintr-o carte specială de comentarii din care viitorii dascăli sunt puși să învețe pentru examinare.
Presupun că siguranță financiară e responsabilă de această îndrăzneală, deși mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi așa cum susțin că aș fi la clasă și dacă nu aș avea o siguranță.
Căci da, mi-ar plăcea enorm să predau într-un liceu. Luna trecută mi-am confirmat mie propria intenție de a relua încercarea de a intra în învățământ. În timp ce mintea mea se ordona, am ajuns la examenul de titularizare. Ah! M-a izbit dezgustul, neputința, ipocrizia.
Vocație. Cui îi pasă în sistem de vocație? Conducerii nu-i pasă de vocație cum nu-mi pasă mie de examenul acela stupid. Eu vreau să predau literatura română, eu vreau să ajut copiii să învețe să gândească, să fie ei înșiși. Nu-mi pasă de propozițiile cumulative. La facultate, la Litere, în anul III te împart în două grupe, gramatică și literatură, eu am ales literatura. Gramatica mă ajută să mă exprim corect, dar nu găsesc în ea nici o satisfacție.
Și mi-e ciudă, mă simt neputincioasă. Examenul acela stă între mine și copii, iar de-a lungul anilor, ceea ce am rostit după examen, copiii mă pierd pe mine, a devenit o convingere.
Copiii chiar mă pierd. Nu am memorie de elefant să rețin comentarii stupide, și nici o inteligență ravisantă în morfologie și sintaxă, dar port în suflet și în minte școala lui Noica și învățăturile unor profesori din facultate.
Am avut profesori care deși se confruntau cu dezinteres și lipsă de cunoștințe, au reușit la cursurile lor să ne confirme unicitatea, să ne arunce în lume cu un sâmbure de educație în noi.
Căci asta face un profesor cu vocație, nu obligă, nu impune, dar cere oarecum, cere permisiunea de a face legătura între studenți și sinele lor, iar apoi studenții construiesc singuri. Eu încă construiesc.
Construiesc, construiesc, iar copiii tot pierd.
La Vest de Est, la Est de Vest
Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.
