În ultima vreme, pe lângă sfatul gratuit de a renunța la lectura cărților lui Freud, tot mai multe persoane din jurul meu își exprimă o îngrijorare: mintea mea mă duce pe o cale greșită.
Care este calea bună și cine o legitimează?
Aș putea să pun această întrebare, dar nu mă obosesc. În general oamenii cunosc acestă cale bună, dar o practică doar în conversații unde îi sfătuiesc pe alții s-o urmeze.
S-ar putea să scriu un text acum sub influența unui nerv iritat.
Despre Freud și lectura cărților lui, repet, o să citesc în continuare. Aș întreba și eu: de ce nu citește toată lumea? Nu Freud, ci pe oricine altcineva care te poate ajuta să înțelegi mai bine comportamentul uman.
A cunoaște comportamentul uman este nevoia mea, iar Freud m-a ajutat să înțeleg că fiecare individ are niște nevoi, iar viața noastră se construiește sau se distruge în funcție de nevoi, de plăcere, neplăcere și sublimare.
În realitatea în care mă desfășor, în situațiile pe care le trăiesc sau doar le acompaniez, un bărbat care se îndrăgostește de o fată de 19 ani, iar acasă nevasta îi este gravidă nu mă revoltă absolut deloc. Bărbatul s-a îndrăgostit, eu sunt atentă pe părinte și pe responsabilitatea și datoria lui de a crește un copil.
Până de curând, aproape că până ieri, aș fi mărturisit că mi-e frică de singurătate, de singurătatea la bătrânețe.
Am scăpat de acest sentiment, oribil de altfel.
Când doi parteneri poartă o conversație în contradictoriu, iar unul rostește rămâi cu prietenii tăi, se instalează o panică și un sentiment de vinovăție.
Am scăpat și de aceste sentimente.
Fără simțuri în alertă aș răspunde: atunci rămân cu prietenii mei.
De fapt chiar am dat acest răspuns.
Părerea mea de rău stă în constatarea eschivării. Îmi permit acum să vorbesc în numele femeilor. De cele mai multe ori, mă ajut totuși de general, femeile, dar sunt absolut convinsă că și bărbații, nu-și fac cunoscută plăcerea de a petrece cu prietenii, ci dau explicații futile: prietenii doresc asta, acțiunea descrie o supunere a celui care se lansează în justificări.
Am avut o prietenă care mereu folosea umerii prieteniei pentru a petrece timp cu fetele. Dacă nu ieșea cu fetele, fetele se supărau.
Dar ceea ce voia ea?
Ea voia o totală lipsă de asumare a dorinței și voinței.
Dar înțeleg acum și acest tip de comportament, înțeleg acum că ceea ce numim caracter urât sau frumos stă în niște condiții de creștere și de educație.
Și înțeleg pentru că am citit.
Nu cititul îmi duce mie mintea pe o cale greșită, ci recunosc calea greșită ca regresie și introiecție.
Introiecție este un cuvânt pe care ți-l însușești prin lectură, având o nevoie.
Cunoașterea aduce și multă dezamăgire. Sunt azi foarte dezamăgită de oameni, dar am capacitatea de a mă bucura totuși de forța unora de sublimare a vieții, de forța mea de a sublima, de a mă transpune pe un plan superior.
