Sunt ani de când caut. Căutarea mea nu descrie pasiunea căutătorilor de aur, căci m-am lăsat descurajată, dar mi-am păstrat neștirbită speranța. Mereu am sperat.
E vorba aceea, maestrul vine când ești pregătit, nu când îl cauți. Azi sunt pregătită. Nici un efort nu am depus să fiu, am încetat doar să mai caut. Răsplata stă într-un guru, un îndrumător care mă ajută să fiu. Am nevoie de acest ajutor uneori, îl caut.
Trăiesc unele momente ale vieții cu deznădejde, iar starea asta apăsătoare îmi duce gândurile la guru despre care aminteam.
Gurul meu, fără să știe că are un asemenea statut destul de pompos, mă sprijină emoțional, mă inspiră, mă ascultă, îmi sporește frumusețea, și nu doar frumusețea interioară.
Mărturisesc că am un altfel de chip când știu că urmează să ajung la întâlnirea cu guru. Când ne-am revăzut după boală, mi-a zis că am o față curată, angelică.
Am zâmbit, expresia chipului meu stătea tocmai în acea revedere. Nu am zis însă nimic, am ridicat doar sprâncenele a mirare.
De ce a devenit această persoană atât de importantă pentru mine? În primul rând niciodată nu a încercat să mă învețe ceva. Și am învățat extraordinar de multe de la ea. Dă totul și nu așteaptă nimic. Nu impune, nu critică, povestește doar.
Uneori stăm la taclale, nimic spiritual nu este cuprins în discurs. La final, un cuvânt se desprinde, un cuvânt plin de sens care mă liniștește. Ce senină mi-e alcătuirea atunci, ce albastru e cerul pentru că ridic capul și-l privesc.
La fiecare întâlnire devin atentă. Plec conștientă de simțurile mele. Și privesc în jur, mă privesc pe mine, mă iubesc.
Și în momentul ăsta mă iubesc nespus.