Cuvântul vespasiană mi-a revenit dintre paginile cărții lui Joyce, Ulise. Dacă automat vă poartă gândul la împăratul Vespasian sunteți îndreptățiți, chiar dacă vespasiană înseamnă pisoar public.
El, Vespasian, a ordonat să fie construite la Roma sute de latrine pentru care a perceput taxe de folosire.
Expresia banii nu au miros sau în latină pecunia non olet i-o datorăm tot lui Vespasian.
Păstrând paradigma vespasiană-Vespasian, facem un salt flexionar în semnificații. Mersul la toaletă, ce este, ce semnifică, ce a devenit?
Este nevoie.
Semnifică intimitate.
A devenit timp cu tine însuți.
O să aleg două exemple: muncitorii de pe un șantier și mamele.
Pe un șantier, unde muncitorii împart dormitorul, bucătăria, spațiul de muncă, closetul a devenit unicul loc unde dețin un moment numai al lor.
Mamele, care pentru o perioadă sunt percepute ca prelungire a bebelușului, ajung să aibă un moment numai al lor la toaletă.
Closetul, spațiul acestui obiect perceput și ca artă în viziunea lui Duchamp, obține importanță și valoare. Orice obiect sau spațiu investite cu valoare de către om mută sfera de interes. Interesul omului creează funcții esențiale pentru a trăi.
Minutele petrecute la toaletă descriu esențialul vieții.
Înțeleg perfect, oricine are nevoi fiziologice și nu pot fi refuzate. Naziștii au făcut asta, la Auschwitz-Birkenau deținuții stăteau și trei pe un closet. Acțiunea aceasta urmărește umilirirea, dezumanizarea. Naziștii au avut un real succes o perioadă de timp, ce ironie nătângă!
Așadar, closetul, mersul la toaletă este și semnifică, iar semnificațiile ne ajută uneori să nu ne pierdem mințile. Intimitatea conține o secundă de luciditate, o imagine sinceră a noastră, o pauză în care stimulii și reacțiile se suspendă.
La toaletă omul dă curs unei nevoi fiziologice, dar satisface și o nevoie de sublimare, luăm aminte de noi nu în datorii și responsabilități, ci de noi ca ființe.
Doar drepturi și nici o obligație
Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.
Legănând un copil străin
Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.
