Îmi aleg ziua asta pentru a visa cu ochii deschişi. Nu-i trecută ora de când citii un interviu cu Maria Obretin.
La final, îmi privii umărul drept. Nu e nimic acolo în afara unui petec de bumbac alb. O mână însă s-a odihnit acolo la Gaudeamus, mâna lui Marius Manole.
Cu aceşti doi tineri actori începui să visez, cu Maria devenită Petra, cu Marius Manole interpretând pe rând personajele masculine, Nae, Andi şi Victor din cartea mea Un vis de o zi.
Se pare că titlul a fost o fantezie până azi.
Căci un vis de o zi trăiesc azi, lucidă, cu pasiune şi aspiraţie, un vis cu Maria Obretin, Marius Manole, teatrul independent şi cartea mea.
joi.megaJoy Noi4 la Gaudeamus
S-a sfârșit Gaudeamusul. Mi-e dor de Gaudeamus, de ceea ce a ajuns să semnifice pentru mine. În fiecare an, din 2008 începând, luna noiembrie a însemnat un fel de buclă în spațiul și timpul meu. O realitate puțin altfel cuprinsă în 4 zile.
Pentru început, am stabilit că această ieșire va fi destinată fetelor. Doar prietenele mele și cu mine ne punem la drum. Drumul are și el importanța lui, face și desface stări, construiește sau demolează teorii, stă cumva în slujba bucuriei de a ne detașa de propriile vieții și a râde pur și simplu.
La București, imediat după cazare, de obicei un apartament în regim hotelier pe bulevardul Corneliu Coposu, ieșim la teatru. Atât ne permite prima zi, drumul, cazarea, o piesă de teatru, iar apoi cina. Anul acesta am cinat la Lacrimi și sfinți.
Așadar, joi seară am ajuns la Odeon la piesa joi.megaJoy. Decadență, decadență, decadență!
Te-ai curvit la bătrânețe, recuperezi din tinerețe.
O mică observație despre teatru, căci nu o să dezvolt; piesele actuale din teatrul românesc, deși provoacă hohote de râs, sunt deosebit de triste în mesajul subliminal.
Mai departe, nu o să dau detalii despre nici o piesă pe care am văzut-o, nici despre joi.megaJoy, nici despre Noi4 cu Marius Manole, Lia Bugnar, Maria Obretin și Ilinca Manolache, o să înșir activitățile și o să mă opresc asupra unui singur episod.
La București, datorită Târgului Internațional de carte Gaudeamus, prietenele mele și cu mine avem o agendă foarte încărcată, teatru, cum am mai scris, participarea la târg; în cadrul târgului lansări de cărți, cafenele, seară muzicală la Ateneul Român, întâlniri cu diferite persoane. Anul acesta am avut șansa s-o cunosc pe Claudia Gican.
Succint, acestea au fost activitățile. Episodul de care am amintit îl are ca subiect pe Marius Manole. Este o presupunere, dar nu cred că mai există un cititor al acestui blog care să nu aibă habar despre admirația pe care i-o port și i-o declar lui Marius Manole.
După ce vineri seară l-am admirat jucând în Noi4 la Godot, sâmbătă, printr-un extraordinar melanj de situații, alegeri, noroc și edituri, i-am auzit numele rostit chiar când lăsam în urmă editura Nemira și mă pregăteam să părăsesc Târgul. M-am întors la editură, am căutat programul și am citit numele lui pe afiș. Le-am sunat pe fete să vină la editura Nemira și m-am așezat frumos să aștept lectura lui Marius Manole. Când au venit fetele, eu deja priveam foarte atentă mulțimea. Una dintre ele mi l-a arătat și am început să discutăm agitate sau mai corect spus, agitată și entuziasmată eu, fetele doar amuzate, despre o acțiune a mea de a-i cere să facem o fotografie împreună. Eu am refuzat, verbal și gestual. În toate vorbele și gesturile, Marius Manole s-a apropiat și a rostit:
Ce este cu toată agitația asta, fetelor? Facem o poză, sigur că facem.
Dar eu i-am zis că fotografia cu mine s-o facă. Am vorbit puțin în acest timp. I-am mărturisit că sunt mai mult o groupie.
Probabil vă întrebați, și eu mă întreb, de ce am scos asemenea gogomănie pe gură. Mai târziu am desfăcut semantic cuvântul. Oare ce i-am zis eu lui Marius Manole? În curtea de la Mănăstirea Stavropoles, fetele, Bogdan Mosorescu și cu mine încercam să stabilim sensul exact al acelui groupie. Am abandonat analiza, și morfologică și sintactică, și ne-am îndreptat spre apartament, urma seara de la Ateneu și trebuia să scăpăm de adidași și UGG-uri. Rochiile, fandacsiile și tocurile au înlocuit chiar și preocupările semantice.
Acest episod am ținut să-l povestesc, cu următoarele revin.
Gaudeamus 2014.
Lecția de violoncel și tocurile
Am un trup mignon, așa mă port, așa mă prezint în lume. Există o excepție, degetele. Am degete lungi la mâini, am degete lungi la picioare. Și uneori, când intenționez să trec peste capul naturii, îmi pun tocuri. Sar atunci la un metru șaptezeci, dar șchiopătez. Degetele. Degetele mele lungi și cochetăria femeii provoacă disconfort. Se pare că exersez eleganța și în scris, am ales să-mi exprim durerea printr-un corespondent, disconfort. De fapt mă cam doare ca dracu, fără nici un corespondent de data asta.
Totuși la teatru nu accept comoditatea. La teatru îmi pun rochiile cele mai elegante, diafane, vaporoase. La teatru aleg cei mai incomozi pantofi. Am încercat comoditatea, nu zic nu, dar am încercat și rușinea.
Să vă explic. Toaleta reprezintă și o formă de respect, de apreciere. Întotdeauna îmi netezesc poalele rochiei înainte de spectacol ca și cum ar urma să salut artiștii după spectacol.
Iar luni seară, fără nici o șansă sau hazard, nu puteam să-l întâlnesc pe Radu Beligan.
Dar dacă s-ar fi întâmplat? Să-i zâmbesc din blugi? Dintr-un pulover? Dintr-o bluză de trening? Da, am zărit și așa ceva în sala de spectacol.
Așa că luni seară, la piesa Lecția de violoncel, cu Radu Beligan, doar satisfacția sufletească îmi alina incomoditatea și mătasea rochiei, pliurile ei de Lolita care se desfăceau pe dantela panglicii de elastic a ciorapilor.
Din pantofi, degetele urlau.
Pe Radu Beligan bineînțeles că nu l-am văzut decât pe scenă, dar nu întâlnirea reprezenta esența, ci alegerea ținutei pentru o seară petrecută la teatru.
Piesa, Lecția de violoncel, printr-un eșafodaj al vieții de cuplu, a pus sub nas, sub ochi, a antrenat judecăți, pentru situații. Situația cuplului fără copii, situația cuplului cu copii, infidelitatea, renunțarea la sine, recuperarea valorii de sine, acceptarea, resemnarea, apariția pruncilor pentru a depăși infidelități, nemulțumiri, plictisul.
Oameni. Piesa ne-a trântit o oglindă în față, dar ce oglindă mizerabilă. Pentru prezentarea situațiilor penibile s-a ales ca instrument umorul. Nu știu de ce se cântă atât iubirea, umorul e acela care ne salvează.
Și am râs, am râs la niște situații tragice, situații care răvășesc, copleșesc. Dar fără umor la ce ne-ar fi provocat actorii? Nu știu, chiar nu știu.
Știu însă că umorul ajută pe oricine să accepte, să depășească, să învețe să trăiască cu plăceri și neplăceri.
Iar apoi viața.
Să ne trăim viața, cu iubiri, cu dezamăgiri, cu soare, cu ploi, dar mai ales cu umor.
Să ne trăim viața.
Iubiri fără concurs, Mara și scrisul
De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.
Marius Manole. Nu, Mihail Sebastian
În momentul în care te-ai decis să-ți faci un blog, apare grija subiectelor. Grija nu vine însă imediat, la început se aseamănă mai mult cu o eliberare de idei care te miră și pe tine. Te-ai așezat conștient să scrii și te-ai ridicat după un dezmăț al inconștientului. Senzațiile și intuițiile au luat locul gândirii și simțurilor. Ai intrat în contat cu propriul inconștient de care aveai habar, dar nu țineai seama de el.
Eu am ajuns să mă pândesc, să-mi aștept reacțiile, iar apoi să le analizez. Subiectele de pe blog mă ajută să mențin o oarecare ordine psihică. Am hotărât despre ce vreau să scriu, mă așez, formulez, citesc, recitesc și împărtășesc.
Uneori însă, totul e zadarnic. Cuvintele nu vin, nu se așază, nu cresc în propoziții sau fraze. Alteori, simți ceva ca un ferment care te împinge să crești tu însuți sensuri cuvintelor.
De zile nu mă hotărăsc în ce ordine să pun toate subiectele care îmi joacă în minte și suflet. Ienicerii lui Kadare, libertatea femeii la Henry James, teatrul, perceperea falsă despre ce înseamnă a face bine, sinuciderea după Kirilov.
Mă simt ademenită, dar nu fac nimic. Stau, mi-e lene, privesc pereții și mai încropesc câte un vis. Dar sunt hotărâtă să scriu azi măcar despre un subiect. Aleg teatrul, îl aleg pe Marius Manole.
Pe Marius Manole l-am văzut jucând În marea iubirea a lui Sebastian despre care am și scris.
Au trecut de atunci câteva luni. Am reluat Jurnalul lui Mihail Sebastian. În facultate l-am abandonat dintr-o neînțelegere intelectuală a mea. E totuși bine că s-a întâmplat așa. Din paginile Jurnalului îmi revin senzații cărora acum le pot face față. L-am cunoscut pe Mircea, pe Nae, pe Camil, pe Blecher, pe Dinu. Eu m-am educat cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Nae Ionescu, Max Blecher. Nu le-aș fi făcut față în facultate fără să fiu dezamăgită, și chiar nu am de ce să fiu dezamăgită, dar atunci niciodată nu aș fi luat în seamă factorul momentului istoric.
Citind Jurnalul sub vraja interpretării lui Manole, m-am trezit într-o confuzie conștientă, dar hilară. Mihail Sebastian s-a născut la Brăila, iar mintea mea îmi trimitea imaginea lui Marius Manole. Marius Manole s-a născut la Brăila, și el. Am început imediat să râd de una singură, să râd de mine cu îngrijorare, dar și încântată. Nici o prestație, a nici unui actor nu m-a fascinat în asemenea măsură încât să amestec realitatea cu ficțiunea. Zăpăceala mea e un motiv de mândrie pentru actor, trebuie să fie, căci reprezintă un rod al muncii, o recunoaștere a talentului.
Și cu toată lenea mea, citesc Jurnalul extatică. Încă nu pot să alung imaginea lui Marius Manole, dar încet, tiptil, o fruntea lată, un început de chelie îmi dă de veste că o să fiu părăsită de actor, iar scriitorul se va așeza firesc cu imaginea peste nume.
