E doamna Chauchat. E Dunia. De ce Montessori?

Se apropie marea dezumflare, nașterea. Cu toată ceața mea intelectuală, mintea a început să reia povestea lui Hans Castorp. Hans Castorp este personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit. Citeam Muntele vrăjit când am născut-o pe Mara. Am avut cartea cu mine la spital.

În contextul actual, mi se pare potrivit să reiau lectura. Suntem înconjurați de o lume bolnavă. În urmă cu 11 ani m-a sedus însă și povestea de dragoste a lui Hans. Scriam atunci că am și eu un Hans al meu. Făceam trimitere la un prieten din copilărie. Apoi prietenul din copilărie și cea mai bună prietenă din copilărie m-au trădat șablonard. Până și lipsa de originalitate m-a smintit puțin. Visam că-i mușc de nas.

Am rămas fără Hans. Hans care. M-am oprit pentru a efectua o căutare în carte a unui fragment anume. Am răsturnat cărțile. Le am scoase pe balcon. Am tras cartea. S-a prăbuși stiva. Cărțile au lovit manechinul. Manechinul a lovit geamul. N-am spart geamul. Acum răsfoiesc romanul.

15 minute mai târziu.

– E doamna Chauchat…
– Ar trebui să închidă ușa cum se cuvine, zise Hans Castorp. O trântește mereu. Este o lipsă de politețe.

Așadar, după ce doamna Chauchat se întorsese  către această masă de două sau de trei ori, ca din întâmplare sau ca atrasă de o influență magnetică și după ce de fiecare dată întâlnise ochii lui Hans Castorp, se uită și a patra oară – de data aceasta cu premeditare – și iarăși îi întîlni privirea. A cincea oară nu-l mai surprinse imediat; nu mai stătea de strajă. Dar simți îndată că se uită la el, iar privirea lui răspunse cu atâta grabă, încât ea se întoarse surâzând. În fața acestui surâs, neîncrederea și bucuria se ciocniră în sufletul lui. Exigențele rafinamentului său erau considerabile. Când se ivi al șaselea prilej, iar el ghici, simți, adică realiză precis că îl privea, Hans Castorp se prefăcu că se uită foarte atent, cu o stăruitoare neplăcere la o doamnă cu fața plină de coșuri care se apropiase de masa lui.

Între două feluri de mâncare, doamna Chauchat se întoarse alene și-și roti privirea prin sufragerie. Hans Castorp stătea la pândă; privirile lor se întâlniră. Și pe când se uitau unul la altul (…) – șervetul doamnei alunecă de pe genunchi, gata-gata să cadă la pământ. Tresărind enervată, întinse mâna, dar și el, ridicându-se pe jumătate de pe scaun, schiță brusc gestul de a voi să se repeadă orbește în ajutorul ei – uitând că erau la o depărtare de vreo opt metri și că pe deasupra îi mai despărțea și o masă – de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă dacă șervetul atingea pământul.
Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Îmi vine să vă las aici lungi fragmente despre cei doi, dar mă opresc. Mă ține în loc calitatea de a fi inteligentă. Cine să mai citească articolele mele de pe blog dacă vă asaltez cu unul dintre cei mai înzestrați sciitori?! Să-l lăsăm pe Thomas Mann. Eu cu Hans am avut o treabă. Nu o mai am. Dacă nu înțelegeți subtilitatea, detalii nu dau.

Fața, mâinile și piciorele mă chinuie. Abia tastez. Degetele mă dor. Nu-mi mai ajunge pielea. Beau apă. Merg des la baie. Câte tricouri am de vândut ca să-mi trimit copilul la Montessori? De ce Montessori? Nu e obligatoriu, dar îmi doresc pedagogia Montessori în educația copiilor mei. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de. Cum am ajuns să scriu despre? Așa îmi fug gândurile.

M-am oprit a doua oară. De data aceasta execut niște exerciții pentru mâini. Adun și desfac degetele. Mă dor. Vă las. Închei pasiv. Nu vă provoc la acțiune.

Purtați o carte. Citiți Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Foto: Zenobia Lazarovici

Temă pentru acasă

flvn9391La ultima ședință cu părinții la care am participat, s-a discutat cu ochi aprinși și gesturi înflăcărate despre temele de acasă. Mara merge la școala Montessori.

Mă aflu pe poziție neutră. Poate să vină cu teme acasă dacă nu există consecințe că nu le-a făcut. Pedagogia Montessori urmează fazele de dezvoltare ale ființei umane. Sistemul tradițional habar n-am ce strategie are. Am decis, privind în urmă, că tema de acasă are și aspecte pozitive.

Am primit la un moment dat o compunere. Sau sora mea a primit și m-a atras subiectul. Mă fascinează și în prezent posibilitatea existenței unei grădini secrete. Una dintre primele cărți citite a fost Alice în țara minunilor. Poate e vorba și despre asta.

Știu că am scris pe nerăsuflate o compunere despre o grădină secretă și o cheie care se potrivea într-o ușă ascunsă. Grădina de pe hârtie își avea corespondent în mica grădină a bunicii. Restul detaliilor le consider resturi din poveștile care m-au impresionat. Ceva m-a uimit peste măsură în copilărie dacă păstrez o așa fascinație pentru grădinile cu flori.

Nu pot să nu mă întreb acum dacă aș fi descoperit plăcerea mâzgălitului de timpuriu dacă nu aș fi avut temă. Chiar nu pot să nu mă întreb. Nu m-am mai oprit din școala elementară. Au existat pauze, dar cum să mai scrii după ce descoperi scriitorii clasici?! Iar eu l-am descoperit pe Dostoievski. Mi-a fost rușine după Crimă și pedeapsă să mai scriu. Am încetat și am cedat. Am reluat. Am abandonat în facultate. Iar am reluat.

Niciodată nu m-am oprit din a citi. Am citit ceva. Mult sau puțin prin comparație. Simt uneori că nu mai am nimic de zis. Pare că lectura îmi reduce imaginația. Clar mă înșel, dar impresia îmi provoacă dezamăgiri. Am reușit să scot un text din senzația neplăcută că nu aș mai avea nimic de spus.

Neputința de a scrie e un subiect. Când lipsește ceva, soluția constă în a transforma absența în subiect. Au făcut-o alții deja înaintea mea, dar nu despre exclusivitate și originalitate este neapărat vorba în creație, ci despre nevoie.

Scrisul e nevoia mea.