Meditație în prelungirea cugetării

De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.

Meditez.

Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.

Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.

La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.

Meditez.

Nimicuri imperative

În adolescență, când vârsta îmi impunea anumite faze în evoluție, m-a copleșit de multe ori nimicul.
Copleșit este o alegere de exprimarea, starea mea descria mai mult alienarea, căci judecata mea era clar pierdută.
Pierdută la interior, absentă la tot ce ținea de exterior priveam în gol și simțeam cum întreg corpul meu încearcă să forțeze gravitația și să se miște în inacțiune.
Cam atunci îmi recuperam mințile. Cu orice mișcare, o mână ridicată, un picior mutat, îndepărtam orice senzație.
La vârsta adultă, mă aflu la acestă vârstă, nu știu cât anume o descriu întru normalitate, mă copleșesc nimicurile.
În apropierea sărbătorilor de iarnă, majoritatea oamenilor se supun tradiției. Aproximativ fiecare familie urmează să participe la tăierea porcului sau doar să aibă parte de carne de porc.
Absolut nimic nu este obligatoriu, dar tradiția cere, iar când tradiția cere, omul se supune de cele mai multe ori fără să ceară explicații.
De la nasul meu absolut superb, un nas dintr-o generație care a investit cu energie alte valori, munca și agitația din jurul porcului de Crăciun mi se par inutile.
Frigul de afară, ore de muncă cu mâinile în apă, ore de muncă tranșând carnea, timpul limitat impus de perisabilitatea cărnii impun o acțiune continuă până totul ajunge în congelator. Acțiune și acțiune, și iar acțiune. Iar tăierea porcului este un exemplu prilejuit de apropierea Crăciunului.
Tot aici poate să intre spălatul geamurilor, datul cu aspiratorul, ștersul prafului, absolut tot ce ține de gospodărirea casei.
Tot de la nasul meu exprim și ipoteza că s-ar putea să descriem o generație de leneși, de ignoranți, de nonvalori. Am o reținere însă. Nu aș dori să las scris așa ceva.
Fac parte dintr-o generație care descrie obligațiile gospodărești ca pe niște nimicuri.
De ce să spăl geamurile pe frig, când pot să citesc o carte la căldură? De ce să fac orice fără chef?
Ei bine, aici am investit noi multă energie, în confort și satisfacții. Să avem confort, să avem satisfacții.
Uitându-mă la părinții mei cuprinși de agitație în această perioadă mă copleșește într-adevăr inutilul acestor imperative treburi din jurul casei. Meditând la pasivitatea cu care aștept eu sărbătorile, presupun că am încredere în sprijinul lor. Lipsa acestui sprijin însă îmi va cere toată atenția și toată munca pe gospodărie?
Mărturisesc că atunci când gătesc mă încearcă o stare de bine, una arhaică, de îndeplinire a unei datorii. Dar să intru în acțiune zilnic și să am febră la sărbători?
Hm!
Nu știu alții, dar eu când o să rămân fără sprijin am șanse mari să fac Crăciunul cu eugenii și pizza comandată. Asta dacă o să mă mai simt copleșită de nimicuri și nu o să mă las supusă de aceste nimicuri imperative.

A doua zi după 30 de ani

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.