Pentru mamele din România. Un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură

Pentru mamele din România care s-au confruntat cu o hemoglobină scăzută la bebeluși, am de făcut un anunț. Poate într-o zi, când o să-mi ordonez gândurile, o să povestesc în detaliu despre șocul provocat de Matei din tei. Nu mă aflu în acea zi. Habar n-am când o să vină sau dacă o să vină. Nu trag de mine.

Suntem bine și mi-e frică să mă bucur. Groaza teribilă provocată de câteva cadre medicale m-a marcat profund. În toate mințile n-am fost niciodată. Acum mi-am pierdut mai mult de jumătate. Vă las aici o speranță și o mângâiere. Înainte de leucemii și boli genetice, să știți că vă puteți confrunta cu o anemie fiziologică, cu o hemoglobină mică la ambii părinți, cu o răceală contactată pe sarcină sau după sarcină.

Disperarea ne năucește, știu, am experiență, dar. Situația presupune un dar care leagă și dezleagă. Trageți aer în piept. Uitați-vă la copil. Copilul vă indică, prin starea lui, dacă să îmbrățișați cu pasiune disperarea sau să vă agățați, prin zâmbetul copilului, de speranță. Vorbiți cu copilul. Râdeți cu el. Dormiți cu el. Nu-l mai lăsați din brațe.

Dacă sunteți gravide, atunci nu vă petreceți timpul cu persoane răcite. Dacă aveți un nou născut, un bebeluș, un copil mic, nu permiteți nimănui să-l sărute pentru că un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură. E dur, e scârbos, e adevărat!

Pentru mamele din România o spun cu tristețe și cu o stare sufletească apăsătoare. Nu vă internați dacă viața copilului nu depinde de asta și categoric nu stați în interpretarea unui singur medic. Un medic demn nu vă constrânge să rămâneți în opinia lui. Un medic demn vă îndrumă spre alți specialiști.

România numără doctori capabili, dar lipsiți de demnitate și empatie. Diferența dintre doctorii din țară și doctorii din Germania o face atitudinea. Nici un doctor de aici, după ce i-ar fi umflat mâna copilului nu ar fi ridicat tonul la mamă că nu a observat și că degeaba e supărată pentru că se întâmplă des asemenea accidente. În România defilăm cu doctori de carton și îi căutăm pe cei excepționali ca vechii cavaleri Sfântul Graal.

Vă las acum. Răspund la întrebări.

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici