Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "pantofi"

O casă cu plinte de plastic, o femeie cu pantofi scâlciați

De 19 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am văzut o casă. Cârpesc apartamentul comunist de ani de zile. De câteva luni mă reprezintă. Intru în casă. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Ies din casă. Stau în ușă și privesc. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Este! Este frumos pentru că mă reprezintă. Făt Frumos consideră că sufrageria arată ca a unei mătuși căreia nu-i muți perna din loc. Firește că-l contrazic, dar îmi plac lucrurile la locul lor.

Tot de câteva luni am născut. Mara, Mateiu și Motan subliniază necesitatea unei case cu o curte mică unde să-i scoți și să uiți de ei. Glumesc! Ajung la propoziția de început. Recent am văzut o casă. Nu m-aș lăsa dusă din apartament, dar Făt Frumos mă ademenește cu pădurea și cu un petec de iarbă unde să ies cu copiii desculți când plouă și când ninge.

Pentru a treia oară, am văzut o casă. Mi-au picat ochii pe plinte. Plastic! O casă cu plinte de plastic arată ca o femeie în rochie Dior, dar cu pantofi scâlciați. Groaznic! Am revenit în apartament. Am deschis ușa. M-am descălțat. Am aruncat geanta de pe umăr. L-am așezat pe Mateiu în scăunel. M-am oprit în mijlocul sufrageriei. Ce frumos e la mine acasă! Frumosul include plinte de lemn, o bibliotecă albă, o canapea de la Mosen, un spărgător de la o prietenă, dar mai ales sufrageria conține moștenirea mea.

Pare că nu reușesc să accesez partea creierului responsabilă de calcule. Pare că nu o să las copiilor mei case și mașini. Pare că le las sute de cărți, mii de povești și autori monumentali. Mai este ceva ce nu pare, este. Acel ceva se numește individualitate conștientă. Pompos spus, știu!

Și totul se trage de la plinte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul nenăscut?

De 16 nov., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Să cumperi sau să nu cumperi lucruri pentru copilul încă nenăscut?
Unii refuză pentru că au permis credinței primitive în spirite bune și rele să aibă prioritate în fața rațiunii. Bunicii mei, ba chiar și părinții mei s-au supus acestor practici. Nu au făcut absolut nimic pentru nenăscuți. În timpul spitalizării mamei se organiza spațiul pentru copil.

Mamanu mă corectează când îi zic lui bebe pe nume. Să nu o mai fac. De ce? Pentru că nu e bine. De ce? Te umpli de de ce-uri dacă încerci să pricepi prejudecățile. Vă asigur că îmi disper mama. În viața mea, cât a ținut de mine, am renunțat la prejudecăți și stereotipii. Aleg să mă ghidez după rațiune. Dar în primii ani am fost crescută de un anumit fel de bunică, de un anumit fel de mamă. La nașterea mea mi s-au pus ursitori. Nu m-a strigat nimeni pe nume până la botez. Cunoașteți sau nu cunoașteți aceste practici.

Când am rămas însărcinată a doua oară, am așteptat până să dau de veste. În primul trimestru sarcina se fixează sau nu. De aceea păstrezi pentru tine ceea ce se întâmplă în interiorul corpului tău. După 13 săptămâni riscul se reduce. Bebe e în siguranță. După 13 săptămâni am început să povestesc despre. Într-o zi am scris pe blog și. V-am zis, aleg să fiu rațională. Dar. M-au cuprins din toate părțile îndoielile în decizia mea. Dacă o să se întâmple ceva tocmai pentru că am anunțat?

Puteți râde de mine. Eu râd de mine. Cum vreau să fiu. Cum aleg să fiu. Cum reacționez. Conflictul din mine mă rupe în bucăți. Mă adun din voință, cu lecturi, cu apel la modele. Episodul cu vestea despre bebe a trecut. Bebe se numește Mateiu. Dacă vă trece prin cap. Dacă nu vă trece prin cap. Da, Mateiu Caragiale m-a atras întotdeauna. O nouă superstiție mi-a dat târcoale zilele trecute. Când Mara a învățat să meargă, am încercat câteva modele de pantofi. Nici un model nu m-a convins, cu o excepție: pantofii de la Chicco. Talpa flexibilă și modalitatea în care susțin glezna ajută enorm copilul împiedicat care se străduiește să-și pună un picior în fața celuilalt.

Cu toate reducerile din weekend, mi-a trecut prin cap. Ia să vânez eu niște pantofi de la Chicco pentru Mateiu! Și iar m-au cuprins îndoielile, iar creierul de reptilă s-a făcut simțit pentru câteva secunde. Mi-am scuturat capul. Mi-am scuturat mâinile. Refuz credințele primitive! Refuz credințele primitive! Refuz credințele! Refuz. Am refuzat.

O să îndrăznesc să presupun că nu sunt singura care luptă cu asemenea apucături nedorite. Dacă aveți vreo metodă, o ascult cu interes. Între timp, mă apuc de un fel de fasole bătură, dar adaug și ardei copt în compoziție.

Foto: Bogdan Mosorescu

Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general

De 24 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am stat în fața laptop-ului. Nimic. În special propoziția de început fuge de mine. Mi-am lăsat capul pe spate. Am privit pe fereastră. Cer albastru. Cumulus. Zborul unei păsări. Ce frumos! Fereastra m-a trimis cu gândul la Hannibal. Am reluat filmele cu doctorul Hannibal Lecter zilele acestea. În Tăcerea mieilor cere o fereastră să privească cerul. Poate dacă o ordonanță ne-ar lua și ferestrele, și grădinile, am fi mai fericiți în izolare. Dar nu suntem fericiți în izolare. Nu apreciem neapărat ce avem. Sănătate în primul rând, iar apoi un acoperiș deasupra capului.

Omul e curios. Curiozitatea a făcut posibilă evoluția, apoi civilizația. Imaginați-vă o lume fără curiorizatea englezilor. Ce ar mai binecuvânta Dumnezeu în America și în ce limbă? Nici un new York, doar vechiul York. Citiți istorie. Vă domolește pornirile sociale.

Când am fost cu toții trimiși la casele noastre, am năvălit în magazine. A dispărut făina. S-a epuizat drojdia. A ieșit brusc de pe rafturi dezinfectantul. Am uitat rapid de mall și de ispitele lui. Omul prima dată mănâncă, apoi se acoperă. Oricum majoritatea dintre noi avem prea multe obiecte-mofturi. Aceste obiecte-mofturi, haine, genți, pantofi, bijuterii, țin acum de o altă lume. Lumea în care trăiam laolaltă pentru a ne prezenta îmbrăcămintea. Haina îl face pe om și îl face mai ales în ochii celuilalt.

Port de o lună de zile trei perechi de pantaloni de trening și cinci tricouri. Am început să fiu atentă la șosete. Să se potrivească cu lungimea pantalonului. Cochetăria nu dispare, se reinterpretează. M-am gândit mult la haine, la pantofi, la genți, la ce reprezintă. M-am hotărât să notez despre, dar fără să critic. O să fie greu, dar mă scuz prin acuzație. Iubesc rochiile, pantofii, gențile și bijuteriile.

Totuși. Atrag atenția asupra felului cum aceste obiecte-moft ne-au modificat comportamentul. Azi existăm în lume, dar nu suntem în lume. Ceva ce luăm ca de la sine înțeles, faptul că suntem în lume, ne derutează în prezent. Unde anume suntem și cine e acest suntem? E ușor să fim de jos până sus o etichetă. Rochie de la, geantă de la, pantofi de la. În izolare am ajuns să fim, o simplă prezență. Fără de la. Nu recunoaștem nimic, nu ne recunoaștem fără etichetă. Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general. Lipsesc ochii celorlalți, lipsesc determinările date de societate, lipsesc comportamentele automate care ne liniștesc. Nu mai executăm. Nu ne mai fudulim pentru nimeni. Nu mai cumpărăm mofturi. Mâncăm. Un virus ne-a retrimis la baza piramidei.

Până la urmă viața simplă cu strictul necesar nu ne face fericiți. Nici timpul petrecut cu familia nu ne face fericiți. Nici înainte nu eram fericiți. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că fericirea ține de dispoziție și de prezent. Proiectarea în viitor, atitudinea adulților, nu aduce fericire. Fericirea aduce mult cu cererea pruncului. Vreau să mă joc acum. Nu mâine, nu peste o lună, acum. Acum sunt fericit.

Așa vă spun și eu. Acum sunteți fericiți. Lăsați planurile. Flecăriți despre asta într-o atitudine relaxată. Nu mai e necesar să ai o haină de la. Până revenim la vechile obiceiuri, o să revenim negreșit, doar fiți. E un privilegiu chiar și în izolare.