Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general

Am stat în fața laptop-ului. Nimic. În special propoziția de început fuge de mine. Mi-am lăsat capul pe spate. Am privit pe fereastră. Cer albastru. Cumulus. Zborul unei păsări. Ce frumos! Fereastra m-a trimis cu gândul la Hannibal. Am reluat filmele cu doctorul Hannibal Lecter zilele acestea. În Tăcerea mieilor cere o fereastră să privească cerul. Poate dacă o ordonanță ne-ar lua și ferestrele, și grădinile, am fi mai fericiți în izolare. Dar nu suntem fericiți în izolare. Nu apreciem neapărat ce avem. Sănătate în primul rând, iar apoi un acoperiș deasupra capului.

Omul e curios. Curiozitatea a făcut posibilă evoluția, apoi civilizația. Imaginați-vă o lume fără curiorizatea englezilor. Ce ar mai binecuvânta Dumnezeu în America și în ce limbă? Nici un new York, doar vechiul York. Citiți istorie. Vă domolește pornirile sociale.

Când am fost cu toții trimiși la casele noastre, am năvălit în magazine. A dispărut făina. S-a epuizat drojdia. A ieșit brusc de pe rafturi dezinfectantul. Am uitat rapid de mall și de ispitele lui. Omul prima dată mănâncă, apoi se acoperă. Oricum majoritatea dintre noi avem prea multe obiecte-mofturi. Aceste obiecte-mofturi, haine, genți, pantofi, bijuterii, țin acum de o altă lume. Lumea în care trăiam laolaltă pentru a ne prezenta îmbrăcămintea. Haina îl face pe om și îl face mai ales în ochii celuilalt.

Port de o lună de zile trei perechi de pantaloni de trening și cinci tricouri. Am început să fiu atentă la șosete. Să se potrivească cu lungimea pantalonului. Cochetăria nu dispare, se reinterpretează. M-am gândit mult la haine, la pantofi, la genți, la ce reprezintă. M-am hotărât să notez despre, dar fără să critic. O să fie greu, dar mă scuz prin acuzație. Iubesc rochiile, pantofii, gențile și bijuteriile.

Totuși. Atrag atenția asupra felului cum aceste obiecte-moft ne-au modificat comportamentul. Azi existăm în lume, dar nu suntem în lume. Ceva ce luăm ca de la sine înțeles, faptul că suntem în lume, ne derutează în prezent. Unde anume suntem și cine e acest suntem? E ușor să fim de jos până sus o etichetă. Rochie de la, geantă de la, pantofi de la. În izolare am ajuns să fim, o simplă prezență. Fără de la. Nu recunoaștem nimic, nu ne recunoaștem fără etichetă. Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general. Lipsesc ochii celorlalți, lipsesc determinările date de societate, lipsesc comportamentele automate care ne liniștesc. Nu mai executăm. Nu ne mai fudulim pentru nimeni. Nu mai cumpărăm mofturi. Mâncăm. Un virus ne-a retrimis la baza piramidei.

Până la urmă viața simplă cu strictul necesar nu ne face fericiți. Nici timpul petrecut cu familia nu ne face fericiți. Nici înainte nu eram fericiți. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că fericirea ține de dispoziție și de prezent. Proiectarea în viitor, atitudinea adulților, nu aduce fericire. Fericirea aduce mult cu cererea pruncului. Vreau să mă joc acum. Nu mâine, nu peste o lună, acum. Acum sunt fericit.

Așa vă spun și eu. Acum sunteți fericiți. Lăsați planurile. Flecăriți despre asta într-o atitudine relaxată. Nu mai e necesar să ai o haină de la. Până revenim la vechile obiceiuri, o să revenim negreșit, doar fiți. E un privilegiu chiar și în izolare.

Tricoul Inteligent o să ajungă prelungirea fericirii care are loc în corpul nostru

În fiecare an, la început de ianuarie, scot agenda din geantă. De trei ani, pe lângă carte, port și o agendă. Notez tot ce achiziționez pentru Tricoul Inteligent. Primii doi ani nu-i menționez. În primul an, când am scos trei tricouri, m-am despărțit de tatăl Marei, m-am mutat, m-am îndrăgostit de Făt Frumos, am început o afacere. Înțelegeți de ce este greu să scot ceva concret dintr-o perioadă așa agitată.

Anul acesta am făcut calculele și am rămas pe gânduri. Profitul m-a zăpăcit. Am o problemă și e nevoie să o rezolv. Greșesc undeva și doresc să corectez. Știu unde. Nu-mi place să fac haine. Cum să conving pe cineva să-mi poarte haina dacă mie nu-mi place ce fac?!

Scriu de când mă știu. Nimeni nu m-a descurajat. Au încercat. Nimic nu m-a oprit. Au fost situații. La 36 de ani, blogul reprezintă o prelungire a mea. Oamenii mă plac. Oamenii nu mă plac. Obțin reacții. Cuvintele sunt puterea mea. Și chipul drăguț, dar. Hainele produse nu reprezintă o prelungire a mea. Nu execut haine mai bune ca oricine altcineva de pe piață. Aici! Nu execut haine diferite față de concurență. Scriu diferit. Câștig. Nu creez haine diferit. Pierd.

O să ne oprim. Vă rog, atenție!
Eu nu vând haine, eu livrez o idee. Internetul a ajuns prelungirea creierului. Telefonul a ajuns prelungirea mâinii. Tricoul Inteligent o să ajungă prelungirea fericirii care are loc în corpul nostru. Gata cu goana! Tensiune, neliniște, insatisfacție? Toate dispar când înțelegem natura trecătoare a senzațiilor. Când încetăm cu bucuriile de cinci minute, consumerismul, trăim în prezent. Cu haina mea asta faci, trăiești în prezent. Îmi place să lupt pentru o fericire independentă de condițiile exterioare.

Vorbesc ca o adeptă a budismului. Nu stăpânesc gândirea budistă, prea puține informații. Ce am scris despre fericirea independentă seamănă cu ce ar spune Buddha. Mă încântă faptul că am lămurit ce pretind cu Tricoul. Modalul, vâscoza sau mătasea vin pe locul doi. Ideea stă cocoțată în vârful piramidei.

Pe înțelesul anului 2020. La Tricoul Inteligent am creat o interfață. Acest sistem operativ presupune comunicarea a două sau mai multe sisteme. Femeia care preferă Tricoul Inteligent poartă valori culturale, intuiții și țesături delicate controlate de propriul trup. Pot să muncesc cu asta. Să lupt pentru. Să mă angajez cu pasiune. Să am o misiune.

Muncesc pentru un buget. Există un buget anume. Fără buget, îmi iau jucăriile și plec. Să muncești exclusiv de plăcere e posibil în trei situații. Să ai 20 de ani. Să te naști bogat. Să dispui de un venit fix lunar. Nu mă încadrez nicăieri. Muncesc de plăcere, dar cu buget. Intră în valorile mele culturale.

Astea fiind spuse, Tricoul Inteligent devine o prelungire a femeii intuitive.

Foto: Bogdan Mosorescu

26 octombrie. Provoc femeile să-și accepte imperfecțiunile

Sâmbătă și duminică o să fiu la Artisans Bazaar. Zaza găzduiește și ediția de iarnă. Mă bucur. Îmi place locul. Dă bine la ochi. Frumosul atrage. Spațiul generos sprijină organizatorii să asigure vizibilitatea fiecărui expozant. E esențial, în negustorie, să fii la vedere.

La ediția din toamnă, Tricoul a fost o absență. Sper din suflet, pentru prețuire și afacere, că n-a trecut neobservată lipsa femeii cu defecte. Reprezint femeia cu defecte. Tricoul e doar un mijloc de exprimare.

În 26 octombrie am organizat un eveniment privat la Casa cu Iederă. O colecție exclusivă dedicată Virginiei Woolf mi-a ocupat zilele de toamnă. În timp ce mă spălam pe cap, mi-a venit o idee. Ce-ar fi dacă?! De patru ani refuz să particip cu Tricoul la prezentări de modă. Eu nu creez haine. Eu provoc cu hainele. Provoc femeile să-și accepte imperfecțiunile. Să le transforme în puncte tari. Să le fixeze în ceilalți ca note distinctive.

Ce-ar fi dacă, mă spălam pe cap, aș organiza o prezentare? Nu o simplă prezentare, ci un fel de eveniment alcătuit din câteva momente, un fel de teatru vag. Teatru vag, un titlu de Matei Vișniec. Primul lucru făcut a fost să o sun pe Romina Faur. Romina a înjghebat un plan. În timp ce eu mă jucam cu Draga, fetița ei, Romina mi-a lăsat în excel întreg evenimentul atât de lăudat de invitații mei.

Invitații mei au fost primiți de Leonard, Virginia sau Mary. Pe fundal, se auzea jazz. Într-o cameră, fetele sporovăiau. Șapte femei splendide, femei impresionante în atitudine, așteptau să se prezinte oaspeților în ținutele gândite de Ana Băcilă. A gândit mult femeia asta. I-am răpit somnul și liniștea vreo două săptămâni. A făcut o treabă extraordinară și o să-i rămân recunoscătoare.

Leonard, Virginia și Mary, după ce au primit invitații, și-au ocupat locurile într-un colț al încăperii. Didascalii. Ștefan, adică Leonard, tu ai sarcina să fii afectuos cu Virginia, să retrăiești o seară domestică din anul 1940. Să zicem 1940. Înțelegi tu. Virginia, adică Anca Radulea, tu o să citești din prima conferință susținută vreodată de o femeie la universitate. Înțelegi tu. Mary, adică Mădă Toderaș, tu o s-o iubești pe Virginia. Înțelegi tu.

Înainte de începerea evenimentului, Romina Popescu tot mai muta, aranja și îndrepta obiectele prin încăperi, Ștefan, Anca și Mădă stăteau cu foile pe genunchi. Atunci mi-au citit ei sinopsisul. Vinul deja curgea în pahare, vin alb, roșu sau roze de la Aurelia Vișinescu. Domnul Prospero desăvârșea spațiul cu alimente fine. Când o persoană se lipește de specialitățile culinare și uită să se îndepărteze, brutarul și-a făcut treaba. Timișoara are un brutar tare de treabă.

26 octombrie a însemnat literatură, jazz, vin, alimente fine și haine modeste. Bogdan Mosorescu a surprins tot pe aparatul foto. Plecarea am evidențiat-o cu o carte semnată Virginia Woolf și șervețele de la dm. Sunt ambasador dm. Răspândesc literatură și produse de curățenie de calitate.

Ce-ar fi dacă?!

Ar fi muncă, situații neprevăzute, alergătură, plăți, lipsă de somn, bucurie, satisfacție la final și un interviu acordat Danielei Rațiu.
Ar fi plănuirea unui eveniment viitor.

Am lipsit la ediția de toamnă cu Tricoul, dar ultimele bucăți, puține, recunosc, o să le mai descoperiți sâmbătă și duminică la Artisans Bazaar, la Zaza Resto Pub.

Ne vedem la târg.

Ne-am văzut în 26 octombrie. Mulțumesc. Reverențe.

Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Proiectul fandosit, #cumseîmbracăscriitorii, revine cu Diana Bobar

Anul trecut am pus în circulație pe blog un proiect fandosit, #cumseîmbracăscriitorii.

FLVN9352
FLVN9282
FLVN9243
FLVN9551
FLVN9635
FLVN9410
Fără o analiză, puncte tari, puncte slabe, posibilități sau amenințări, m-am aruncat cu capul înainte din plăcere și din câteva neplăceri.

Îmi plac hainele frumoase, în special rochiile negre. Le pipăi materialul, uneori îmi frec obrazul de țesătură, aș și toarce când sensibilitatea pielii ia contact cu delicatețea mătăsii sau a jerseului. Ceea ce m-a pus în mișcare a fost însă neplăcerea. Părerea fermă a celor din jur, scriitorii, artiștii se îmbracă urât, banal, prost, m-a împins să iau atitudine cu un proiect fandosit. V-am povestit nașterea.

Prima dată am apelat la prietene. Am început cu Anca Bardaș, am continuat cu draga Diana Bobar. Cu Diana am crescut vestimentar. Am trecut de la un a fi de fătucă, la un a fi de femeie cu stil. Am un stil. L-am căutat, am muncit, am gafat, l-am fixat, iar în prezent haina sunt eu și stările mele. Să nu vă îndoiți de veșmintele mele, mă sprijin de ele la fel cum mă susțin cuvintele. Melanjul mi-a adus adeseori declarații: Dunia, tu mă inspiri.

Când i-am propus Dianei să lucrăm împreună la proiectul fandosit, cu inepuizabila ei veselie, mi-a confirmat într-un zâmbet sincer și acaparator. Mi-a venit greu să o strunesc. Când se pune Diana la povești despre haine, mătase, culori, combinații, o simți cum fuge de lângă tine. O vezi, o auzi, dar Diana, persoana, e înlocuită de un creator. Stă în fața ta monumentală și te domină prin conștiința profesională.

Abia după ce a sfârșit de turuit, și a revenit persoana, i-am șoptit că aș dori ceva pentru mine. E nevoie să îi specific de fiecare dată, au înnebunit-o mătăsurile, cred sincer.

Diana, te rog, ceva pentru mine, să povestească despre mine.

O să las niște fotografii cu viziunea Dianei Bobar despre ținuta unui scriitor. O să mai notez câteva nume și o să pun punct în urma unei discuții pe care am avut-o cu Flavius Neamciuc în timp ce mă fotografia.

Flavius nu a agreat grimasele mele din timpul ședinței, și m-a întrebat: cum iubești tu o carte? Vreau să văd pe fața ta.
Răspunsul meu: Citind-o, Flavius!

Aici o să pun punct. Proiectul rămâne deschis, aștept și m-ar bucura propuneri.

Foto: Flavius Neamciuc
Atelier: Diana Bobar – SoFashon
Accesorii: Josephine, Florina Erimescu
MUA: Adriana Unguraș
Colaborator: Romina Faur