Am să încep anul cu o întâmplare de la sfârşitul anului trecut. Nu mi-e foarte clar cum o să structurez povestea, dar îmi permit să găsesc în timp ce scriu cea mai potrivită prezentare.
În 29 decembrie m-am urcat în maşină şi am plecat la Viena. Am plecat la Viena singură, încântată de această singurătate şi puţin speriată de drum.
Aproapre fără incidente am ajuns la hotelul unde am rămas pentru două nopţi. Acel aproape de la început de frază ar fi putut să mă transforme pentru a nu ştiu câta oară într-o reprezentare a categoriei femeia la volan. Puţină motorină am avut, nu mi-a lipsit, ca să nu fac pana prostului pe autostradă. După părăsirea autostrazii şi o întoarcere neregulamentară, am alimentat într-o benzinărie de cartier unde am stat vreo 15 minute ca să plătesc. În agitaţia vânzătorului îmi ceream scuze din cauza bancnotei prea mari pe care i-o dădusem să efectuez plata.
Am părăsit benzinăria în nişte priviri exagerat de dojenitoare.
Şi la hotel m-am cazat aproape fără incidente, căci din momentul în care am pronunţat cuvântul maşină, explicaţiile despre regulile de parcare au început să mă agite. O parcare cu plată imediat lângă hotel, un bilet în geam din două în două ore, ah, instant mi-am amintit unul dintre cele mai întemeiate motive pentru care mă irită Viena. Până la urmă ne-am înţeles, căci hotelul avea parcare, dar domnişoara de la recepţie a început cu alte variante, nu cea mai simplă. Am predat cheia maşinii şi în sfârşit liniştită am urcat în camera mea.
Am coborât la restaurant să mănânc, deşi mi-era foarte clar după oră că nu am nici o şansă de mâncare caldă. Am întrebat la bar.
Fireşte că se impunea să mai aştept o oră sau să iau ceva la bar.
Am sărit imediat pe scaunul înalt, mi-am aşezat partenerul lângă mine, o carte de Lucian Boia, şi am comandat, aripioare, salată verde, apă plată şi paharul de vin.
Am sorbit din vin şi starea s-a schimbat. Vă e familiară starea aceea de satisfacţie în care începi să te fâstâceşti pe scaun deoarece simţi că nu mai ai loc în tine şi trebuie să te reaşezi? Eu m-am reaşezat, mângâindu-mi pielea de pe mâini.
În jur nici o privire curioasă pentru duduia singură de la bar. Nimeni nu părea să-mi compătimească sau să-mi judece singurătatea într-un bar, la bar.
Observam asta din buza paharului, şi a primului, şi a celui de-al doilea. Sorbeam, citeam, tastam pe telefon, mă mângâiam din când în când pe mâini.
Ştiaţi că vel este un termen administrativ care preceda un rang boieresc în Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova?
Eu am aflat în 29 decembrie seara într-un cadru intim cu Lucian Boia la Viena. Am aflat şi altele, dar aici este vorba despre mine, nu despre istoria României. Mai notez ceva însă. Tot din acea seară, pentru prima dată m-am întrebat: cum învaţă românii istoria lor?
Am părăsit scaunul înalt de la bar cu regret. Am urcat în cameră, mi-am privit hainele de pe umeraş, mătase şi dantelă.
A doua zi, în 30 decembrie, am mers la concertul de Crăciun de la Musikverein, repetiţia generală. Dar povestea se opreşte aici.
O să revin.
Cinque Terre
În 22 august, anul acesta, m-am trezit, am băut fresul de grefe și ceaiul, și m-am pus la drum. Eu și cea mai bună prietenă ne-am urcat în mașină cu destinația Cinque Terre. Nu știu cum se face, dar ne stă foarte bine cu drumul. Se așază peste alcătuirea noastră ca un sacou cusut direct pe trupurile noastre.
Am ajuns în Cinque Terre în 23 august pe la pranz. Ne place nespus să rătăcim drumul. Așa că în 22 ne-am rătăcit prin Verona.
Recunosc, dimineața de 23 a început magistral, cu șampanie și un mic dejun festin. La prânz abia am descoperit un alt fel de a fi al italienilor.
Un fel indolent pentru turiști și nevoile acestora. Am început ziua cu șampanie și am terminat-o cu o amendă de 121 de euro pentru parcare.
Să nu accelerez povestea, dar amintirile sunt deja copleșitoare. Nu am nici o grijă că nu am capacitatea de a reda fidel ceea ce am trăit în Cinque Terre.
Cinque Terre este o regiune din Italia patrimoniu UNESCO. Tradus, mașinile nu au voie să intre în nici un sat din cele cinci. Noi am fost cazate la Manarola. Există bariere care nu-ți permit accesul. Când ajungi în fața barierei, ca orice turist sigur pe el, ceri explicații și dai explicații.
În engleză, în italiană, în oricare altă limbă pe care am probat-o, italienii nu lămuresc. Unde lăsăm mașina? Avem bagaje. Ce reprezintă cele două bariere?
De la prima barieră ni s-a permis accesul până la următoarea pentru a ne caza, apoi să aducem mașina în parcarea cu plată. Ne-am cazat, dar în acest timp am luat o amendă de 121 de euro. Nu era permisă parcarea acolo, doar rezidenții au dreptul. Specific că și de la această barieră am mers în pantă aproximativ un kilometru până la hotel.
Drama s-a dezlănțuit când am părăsit Manarola. Am urcat cu bagajele. Chipul prietenei mele, pe care l-am privit cu îngrijorare, reda aspectul acela de ceară, un aspect folosit ca efect în teatru pentru verism.
Da, acestă organizare este de-a dreptul hidoasă.
Chipul meu l-am zărit în câteva oglinzi retrovizoare, dar eu, la polul opus, roșesc. Am ajuns la mașină sfârșite, nervoase, cu niște cuvinte laudative pentru italieni. Cum să subliniez laudative? Cu italice sau se desprinde din text insinuarea?
Succint, cam asta am întâmpinat la parcare și cazare. Am scris despre nemulțumiri, despre încântarea pe care am experimentat-o în acel peisaj într-un text separat. Subliniez doar că Cinque Terre constituie o destinație perfectă mai ales pentru iubitorii de drumeții. Am parcurs și noi un traseu între două sate, dar și aici o să construiesc un text separat.
Vacanța din august poate fi cuprinsă doar din părți, întregul mă pierde prin iritația pe care o resimt de fiecare dată când îmi amintesc de dispoziția italienilor de a evita orice efort pentru turiștii derutați.
Am fost o turistă derutată, dar m-am întors o româncă încântată.
Viața e dulce în Italia, e extrem de dolce vita.
