La fel de plină de contradicții și în 2019

Mi s-a reproșat în repetate rânduri, de către mai multe persoane, că trăiesc în trecut. Afirmația a fost de fiecare dată o învinuire. Nu aș vrea să las deoparte trecutul și să îmbrățișez prezentul.

De la Crăciun, cu toate zilele libere, am avut timp și dispoziție pentru lectură și filme. M-au ocolit indispozițiile sau le-am tratat cu un pahar de vin, măsline verzi și alune. Datorită cititului intens, mai exact Corespondența lui Freud cu Jung, mă simt îndreptățită să afirm că iau micul dejun cu cei doi de vreo 5 zile. În fiecare dimineață, care seamănă izbitor una cu alta, ceai și cartea pe genunchi, arunc fără să vreau o privire în trecut. A devenit dificil să ocolesc introspecția când mă asaltează senzațiile și percepțiile.

Trecutul este viu. Trecutul ne face ceea ce suntem. Bucuroasă aș trage linie dacă aș avea posibilitatea să pun capăt conflictelor printr-un dialog deschis. Nu am această posibilitate. Port la mine în cap discuții. Interpretez. Strâmb din nas.

În urma autoobservării, am concluzionat. Sunt o prietenă incomodă. În copilărie am căutat atenția și aprobarea surorii mele.

Insist să spun ce gândesc fără cenzură. Am grijă la formulare. Să nu reproșez. Să nu atac. Să nu judec. Nu mă interesează că adevărul ofensează, mă interesează să nu țin în mine. Frustrările nu mă fac o persoană mai bună. Iar de când cresc un copil, prefer să scot imediat veninul din mine. În caz contrar, există posibilitatea, mi s-a și întâmplat de câteva ori, ca Mara să aibă parte de niște crize de nervi care nu o privesc.

Știu că există discuții în jurul acestei atitudini. Ca argumente mi s-au prezentat insensibilitatea, lipsa moralității și aroganța. Chiar isterică am fost numită. Pe rând o să răspund.

Insensibilitatea: Plâng la filme și la desene animate. Iau apărarea celor considerați slabi.
Lipsa moralității: N-am copiat la examenul Adrianei Babeți. Mi-am scris lucrarea de licență singură. Infidelitățile nu le-am băgat sub preș pentru reputație.
Aroganța: Repet, nu mă simt mai bună ca semenii mei, dar cu certitudine sunt mai educată ca unii dintre ei.
Isteria: Cu un erotism greu dobândit din cauza educației sexuale incorecte, sunt o femeie satisfăcută. Aici am putea ține cont de faptul că unele persoane nici nu știu ce anume înseamnă isteria. Eu știu.

Trecutul este viu. Ignorarea lui, pe termen lung, nu duce la ameliorarea neplăcerilor, la anularea conflictelor, la armonia dorită.

Mi-a dat o prietenă cozonac. Am gustat, am împins farfuria și i-am sugerat să mai exerseze. Prietenă incomodă, știu. Prefer sinceritatea.
M-a sunat o prietenă să-mi audă vocea, să-mi mulțumească pentru că exist. Situație cu risc crescut în viitor. La un moment dat ar putea să se lipsească de prietena incomodă care îi mărturisește că nu are material de amantă.
Mi-a scris un prieten că l-am ajutat să ia o decizie. A cerut divorțul. Circumstanță care m-a umplut de neliniște.

Prefer sinceritatea și pierd de cele mai multe ori. Mai ales că nu mă caracterizează atitudinea lupului singuratic. Îmi plac haita, distracția, glumele, dansul, râsul în hohote. Îmi displace plictiseala. Nici măcar nu mă mai străduiesc cu persoanele plictisitoare, cu bigoții și cu femeile care insistă că superputerile lor sunt nașterea și gospodăria.

În 2019 mă descoperiți la fel de plină de contradicții.

Păstrez îndemnul de anul trecut, să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

Atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului

Mă simt extraordinar! Declarația nu se datorează tendinței de a vedea doar latura bună și favorabilă a vieții. Roz nu a fost niciodată culoarea mea.

Cu luciditate, părere de rău și uneori cu dezgust, suport și părțile mizerabile ale vieții. Am dezvoltat un fel de sistem filozofic, o gândire adaptată: omul ca existență între condamnabil si bun simț. Am renunțat să mă mai mir în fața comportamentului uman. Nu-mi fac cruce la auzul celor mai macabre știri: pedofilie, crimă, trafic de organe, prostituție, tortură. Manifestările continuă laolaltă pe pământ.

Unii dintre noi, datorită condițiilor de viață, educației, influenței, relațiilor cu ceilalți, alegem ceea ce se cheamă tabăra celor corecți. O poziționare în numele binelui și fiecare pe pătrățica lui: salvăm copii, ridicăm case pentru bătrâni, protestăm împotriva vânării balenelor, ieșim în față cu patrimoniul etc. Sunt atâtea slujbe în numele binelui. La fel ca în numele răului. Alegem. Nu venim pe lume marcați. Mai degrabă marcăm lumea prin noi înșine. Că adoptăm viziunea lui Freud, omul luptă să-și înfrâneze instinctul agresiv, că ni se potrivește psihanaliza trandafirie a lui Carl Rogers, omul dispune de un comportament pozitiv și sănătos, ajungem să preferăm o tabără sau alta a percepției despre bine și rău.

La splendida mea vârstă, interesul constă în a fi eficientă în eforturile mele. Am observat la dragile femei de vârsta mea că încep să se plângă de cifră. Că am fi deja bătrâne. Că unii, cum ar fi adolescenții, confundă vârsta 3+ cu bătrânețea ține de exuberanța fazei lor de dezvoltare.

Dar noi știm mai bine la vârsta noastră, iar cine nu știe nu are scuze. De pe la 30 de ani rămânem fără motive de invocat pentru justificarea imaturității. Imaturitarea o păstrăm într-o doză controlabilă pentru originalitate. Autenticitatea necesită spontaneitate.

Eu mă simt atât de bine la anii mei că am început să transmit. Pe pielea mea am experiența unor schimbări de raport între mine și alte persoane. Într-adevăr, nu merg toate șnur. Eșuez uneori în situații obișnuite de viață. În parc cu Mara când mă țintuiesc ochi acuzatori, la șuete când mă izbește misoginismul, la întâlniri unde aprecierile merg către femeile dedicate casei și bărbatului, la volan când primesc indicații. În toate aceste împrejurări mă zăpăcesc și încep să dau explicații. Mi-e atât de ciudă apoi pe mine că se instalează o agitație care pare să mă sufoce. Trăiesc rar asemenea episoade, dar se întâmplă. N-am ajuns o înțeleaptă, înțeleg și este clar. Dau valoare și intensitate acestor întâmplări.

Vârsta e frumoasă și plină de potențial. Am deprins și privirea pe sub gene, și tăcerea captivantă. Sunt pe drumul cel bun, dar suport fel și fel de întâlniri. Depinde de mine cât aleg să fiu de afectată. Unii oameni, asemenea elementelor din tabelul periodic, pur și simplu nu conduc electricitatea. Nici un hop hop între electronii atomilor.

Sau nici o încordare intelectuală între noi și X persoane. Afirm fără nici un sentiment de vinovăție sau rușine că lipsa provocării intelectuale duce la plictiseală. Mai mult, există un pericol fatal: să reducem viața la facturi, întrețineri și datorii la bancă.

Fac parte din viața tuturor oricum, dar nu reprezintă toții anii unei persoane. Ce ne amintim la bătrânețe? Zilele de curățenie? Momentele de strâns cureaua? Cumpătarea cu nesimțiții?

Nu, nu, nu și nu.

La bătrânețe, dacă suntem suficient de norocoși să rămânem stăpâni pe mintea noastră, o să ne întrebăm dacă am trăit cum ne-a plăcut nouă. Patul de moarte, oricum vi-l reprezentați, mie mi-ar plăcea o bancă pe Cliffs of Moher, e lipsit de alți vinovați, toți fiind duși deja.

Așa că nu mai trăiți viața după nevoile părinților sau mătușilor, după al partenerilor coercitivi sau al șefilor primitivi. Nu! Trăiți viața după reguli și legi, și uneori, când nu faceți rău nimănui, să le încălcați, savoarea vieții pe pământ. Și cel mai des, când vă cotropesc grijile, ridicați capul să priviți luna. Sentimentul micimii potolește și readuce la bun simț.

Punct la orice înțelegeți din textul meu de azi. Oare la cine face referire?! Ceva care mă irită nespus.

Foto: Flavius Neamciuc

Rochie: Atelier Bobar

Frica de îmbătrânire, o boală

Vă puteți imagina o adresă de blog, cehov.ro, pe care să scrie chiar Anton Cehov? Piesele de teatru, poveștile scurte, nuvelele s-ar fi potrivit în mediul acesta. Dimensiunile l-ar fi recomandat oamenilor fără timp ai epocii noastre. Ce piese ar fi pus sub nasurile noastre importante în care ne-ar fi determinat să râdem de noi înșine fără să ne dăm seama!

De curând am citit Iubita locotenentului francez de John Fowles. Mi-a atras atenția frumusețea femeilor din epoca victoriană. M-am înspăimântat. Percepțiile oamenilor despre frumusețe nu slujesc umanității. Inventăm standarde pentru a justifica purtări crude. Cum era reprezentată frumusețea în epoca victoriană? În primul rând se cerea o talie foarte subțire. Ce au făcut femeile pentru talie? Au înghițit tenii, arsenic, cărbune diluat în apă. Înfățișarea pală, ochi mari, buze și obraji roșii slujeau de asemenea idealului de frumusețe.

Ce ideal de frumusețe avem în zilele noastre? Consider că ne lipsește un ideal anume. Pe umerii celor dinaintea noastră, am selectat date exterioare ale unor persoane care au înregistrat succese copleșitoare. Ca femei, ne dorim în prezent tenul brun al Cleopatrei, talia femeilor victoriene, părul în stilul hippie, buzele Angelinei Jolie. Aspectul fizic al femeii de început de secol 21 povestește despre invidie și nesiguranță. Nu ne simțim deloc bine în pielea noastră și ne-am refugiat în boală. Ne este frică să îmbătrânim. Cele dinaintea noastră își trăiau cu intensitate tinerețea. O știau trecătoare.

Noi nu ne mai trăim tinerețea și ne pregătim sub bisturiu o tinerețe fără bătrânețe. Acum vă este mai clar de ce mi-am imaginat un Cehov? Ce povești ar scrie el despre convingerile și percepțiile femeii de la începutul secolului 21?!

Dacă o să fie cu putință, o să mă transform într-un Cehov. O să încerc să scriu asemenea povestiri. Umorul a salvat și salvează vieți.

Vedem!

Foto: Diana Bodea

Favoarea sânilor mici

img_1336Oamenii care scriu, cu talent, cu mai puțin talent, cu voință, cu responsabilitate, cu har de la Dumnezeu consideră unii, aleg ce să scrie până la un punct.

Mie mi-ar plăcea să scriu comedie, dar în scris patetismul e al meu. Uneori o dau în văicăreală că-mi dau ochii peste cap la recitire. Am încercat să mă împrietenesc cu umorul în creație. Nu. Eșec, înfrângere, neizbândă etc.

Când nu-i cer cititorului să facă un pact cu ficțiunea, când mă mut în viața domestică cu prieteni și cunoștințe, descriu veselia. Sunt omul care îți râde cu mortul în casă. Nu mă exprim la figurat. Râd oriunde și oricând, iar umorul a ajuns rafinat. De aceea râd singură de multe ori la propriile glume.

Dar mi-ar fi plăcut să pot alege ce scriu. Atunci, în trecutul îndepărtat, când scriam pe furiș noaptea să nu mă prindă mama sau tata, înainte să așez stiloul pe hârtia albă să decid: eu o să scriu cu umor. Am probat atunci falsificarea realității. Îmi imaginam povești de dragoste și familie cum mi-ar fi plăcut mie. Astfel am ajuns să-mi fac de rușine părinții căci în poveștile mele îi despărțeam și fiecăruia îi găseam pe altcineva.

Ne-am provocat suferințe, eu lor, ei mie, iar după multă hârtie consumată pe povești de dragoste am renunțat să scriu. M-a încercat altă rușine. O neputință de a mă măsura cu marii scriitori. Dacă Freud m-a stricat ca femeie, Dostoievski m-a descurajat că o să ajung vreodată cineva în splendida, dorita, bezmetica, tumultoasa lume a literaturii.

Am abandonat scrisul și am trăit o veritabilă viață de studentă cu frecventarea cursurilor, cluburilor, teatrului, operei, teraselor din Complex, ștrandurilor, lansărilor de carte etc.

M-am reîntors la scris în 2007 datorită blogului. Dunia este numele surorii lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Am păstrat aproape referința cu Dostoievski. Să nu îndrăznesc vreodată să uit de adevărata literatură. Blogurile au luat avânt și-ți oferă percepția unui buric al pământului. Măsura calității constă în numărul de vizitatori. Cum pot eu să-mi iau aprecierile din numere când am pornit cu numele unui personaj, iar în timp am devenit eu însămi Dunia?!

Oameni deosebiți și oameni comuni, teoria lui Raskolnikov. Țintesc spre acei oameni deosebiți. O să rămân anonimă prin atitudine sau o cresc îngrijorător de încet pentru agențiile de publicitate care îmi cer numărul de vizitatori.

Bună ziua, numele meu Dunia. Îmi permiteți să vă ofer informații de la prima mână? Am citit toate cărțile despre care vă vorbesc, am studiat, am cercetat, am aprofundat. Nu pentru voi, pentru mine. Îmi place să mă deosebesc prin feminitate și eleganță intelectuală de suratele mele.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că mi-a făcut o favoare când m-a creat cu sâni mici. Zgârcitul, parcă ar fi pus pământ de la el și nu din scoarța terestră! Mi-a luat sânii ca să mă zbat, să-mi mute reprezentările vieții. Să-mi pese mai mult de cunoaștere și prea puțin de cum mă percep ceilalți. Niciodată nu ne ridicăm la nivelul percepțiilor. Oamenii sunt primitivi, dar și romantici. Nu se mulțumesc cu bunătatea unui om, îl vor sfânt, de aceea pupă moaște dincolo de saltul civilizației și al științei.

Dunia e o fată bună. Eu sunt. Nu vreau să fiu sfântă. Mi-ar fi plăcut să fiu geniu. Nici aici nu am avut un cuvânt de spus. Scriu cu accente patetice, triste, grave, reale, sobre.

Cei care se potrivesc cu mine, mă ajută să-mi păstrez numărul cititorilor. Mulțumesc.

Leon Dănăilă, 18 brevete de inventator și 10 de inovator

646x404Oricât de neplăcute și plictisitoare găsesc manifestările bruște de pe facebook, le recunosc utilitatea. Am aflat despre medicul specialist neurochirurg Leon Dănăilă. O să las link la nume. V-aș da și timp, dacă ar fi cu putință, să citiți tot ce scrie.

Prima dată l-am zărit într-o fotografie în metrou cu un titlu țintind senzaționalul. Mi-e lehamite de senzațional, iar apucătura oamenilor de a stârni compasiune pentru un interes propriu, de deificare, mă îngrețoșează.

Un om merge cu metroul. O persoană alege ca mijloc de transport trenul subteran pentru a se reîntoarce acasă. Au considerat unii specialiști în probleme de morală, lumea întreagă e plină de ei, că nu se cuvine ca o personalitate asemenea doctorului Dănăilă să călătorească cu metroul, iar nu știu care alde, să dețină mașini scumpe și grețos de scumpe.

E firesc să alegi metroul ca mijloc de transport. În epoca noastră e rapid. Când am ajuns în marile orașe europene, Paris, Londra, Roma, Viena, Barcelona, Moscova, și am coborât la subteran, m-a încercat admirația și recunoștința pentru realizările societății actuale. Rar experimentez gratitudinea pentru colectivitatea în care mi-au fost date zilele. Metroul din Moscova a devenit punct de atracție, se vizitează ca oricare altă atracție turistică.

Dacă aș crea poezie, m-aș avânta să fac o odă metroului.

Lipsită de sensibilitatea poetului, la mine se impune o potrivire între concept și imagine, notez că metroul reprezintă un apogeu și mă bucur să profit de fiecare dată când am ocazia de înfăptuirea unor proiecte elaborate.

Alegerea doctorului Dănăilă dovedește spirit practic, inteligență, bun simt și o opțiune personală, evident nerespectată de părerea masei dornică să compătimească pentru a avea motive de ură.

Cu facebook-ul, cu puseul de femeie la menopauză datorat utilizatorilor, a ajuns și la mine numele doctorului și mă declar mulțumită. Mi-ar plăcea să-i citesc o carte sau două, cât îmi permite mintea mea. Întru respectul personalității și realizărilor doctorului Leon Dănăilă, deține 18 brevete de inventator și 10 de inovator, și este autor a 39 cărți de specialitate, lăsați mila și aruncați-vă ochii pe cărțile lui. Mila poate și să ofenseze, mai ales când nu există motive, ci percepții și false percepții ale vieții.

Eu aș alege Psihoneurologie, Sculptură în creier sau Chirurgia Psihiatrică. Rămâne de văzut dacă o să ajung în posesia lor.

Leon Dănăilă, de citit și admirat.

Să gândim și nu să reacționăm

FLVN8936 (2)Mi-am schimbat ochelarii. Nu i-am făcut favoarea doctorului de a-i purta și mi-au crescut dioptriile. Și-a reînnoit rugămintea în fața mea de a-i păstra pe superbul meu nas cam cât e ziua de lungă.

Cum în ultimul timp am apucături de a mă lua de literă și de sensuri, o să discutăm azi, dacă aveți bunăvoința de a interacționa pe blogul unei snoabe intelectual care NU poartă ochelari să pară mai deșteaptă, ci de nevoie, despre afirmația de mai sus.

Mi-au crescut dioptriile. Simt puterea lentilei. Cu ei pe nas, ce claritate, ce scris deslușit, ce imagini netăgăduite! M-am îndoit de câteva ori de ceea ce am avut în fața ochilor.

Vedeți dumneavoastră, am înlocuit lentila ramelor, dar am deplasat și convingeri.

A schimba se poate citi și prin a înlocui, a deplasa. Începutul textului conține un avertisment. Am apucături de a mă lua de literă.

Deplasându-ne, m-aș uita peste umăr să văd cine mă urmează, dar acțiunea e imaginară, de la schimbarea dioptriilor la schimbarea convingerilor, notez percepții.

PERCÉPȚIE, percepții, s. f. Reflectarea subiectivă în conștiința omului a obiectelor și fenomenelor realității obiective, care acționează direct asupra organelor de simț (în funcție și de experiența lui anterioară); ima­ginea ca rezultat al acestei reflectări; facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare.

Copy paste din DEX online.

Atât lentilele, cât și percepțiile ajută la claritate. Lentila ajută un organ de simț, percepția un proces psihic.

Am observat că oamenii abia așteaptă să fie indignați. Exemple: de rochiile soției președintelui, de propunerile Papei, de gafa unei moderatoare de la TV, de comportamentul copiilor și adolescenților etc. Mi-am zis că este vorba despre a-ți da determinațiile potrivite. L-am citit pe Noica, am subliniat și că vă aflați pe blogul unei snoabe intelectual.

Oamenii, prin indignare, își dau determinații potrivite. Am dedus asta. Posibil ca atunci să fi experimentat o stare beatifică. Spun asta deoarece s-a întâmplat să strâmb din nas la interpretare și să grăiesc mojicește că trăim printre mulți primitivi.

Folosesc cu dărnicie cuvântul primitiv. Orice reacție negândită o răsplătesc cu un primitiv. Cine mă cunoaște s-a obișnuit deja să exclam adeseori: Primitivule! sau Primitivilor!

M-aș bucura să vin cu o concluzie, scrisei prea mult și spusei prea puțin, spre nimic.

Esența: oamenii sunt cuprinși de indignare și parcă abia așteaptă.

Observație: cu lentile și percepții noi, am reușit să-mi păstrez calmul și să mă detașez. Lumea, în alcătuirea ei, omul, în evoluția lui, individul, cu educația lui, presupun judecată. Iar eu în jur văd prea multă reacție.

Să gândim și nu să reacționăm. Ilie Gyurcsik