Se trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!

– Săru mâna, tataie! Ce mai faci?
– Ce să fac, tată, mă odihnesc!
– Mergem la bucătărie? E ora prânzului. Mihnea așază masa.
– Mergem! Dă-mi o mână să mă ridic.

I-am întins mâna, am deschis ușa dormitorului, am închis-o, am deschis ușa bucătăriei, am închis ușa bucătăriei. L-am așteptat să se așeze. Mi-am ocupat și eu locul. M-am simțit privită.

– S-a întâmplat ceva, tataie?
– O cunoști pe Simone?

Pauză.

El aștepta grav și curios.
Eu eram derutată.

– Eu sunt Simone. Cine crezi că sunt?

A ridicat din umeri.

Mi-a uitat tataie chipul, dar nu și amintirea.

Eu sunt Simone, chip și amintire.

Femeia deschise ochii. Nu se mișcă. Afară, o noapte murdară. Se împinse în saltea. Voia să se afunde în materia moale.
Închise ochii la loc. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Un gângurit și niște piciorușe ridicate în aer îndepărtară ultimul gând. Mijea de ziuă. Se ridică din pat și păși fără nici o participare a voinței spre pătuț. Luă în brațe fetița și o așeză la sân. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Dar fetița sugea vorace. Intensitatea alunga oboseala. În jumătate de oră, fetița dormea cu un zâmbet de satisfacție pe chip.
Mama coborî din pat și se duse la baie. În încăperea lipsită de lumină, miros de tămâie. Ridică din sprâncene. Nu era un miros tocmai obișnuit. Nasul și buzele își schimbară forma. Inspirație și un botic alungit.
Aprinse lumina. Obiectele la locul lor. Mirosul persista. Vru să se repeadă să caute prin dulapuri, dar se opri. Nu ar fi descoperit nimic, iar emanația îi oferi o stare de bine. Fără să mai fie curioasă de sursa mirosului de tămâie, dădu drumul la apă.
Repede, să apuce să facă un duș.
Se ștergea când gângurelile se impuseră. Lângă pat, mama îi oferi micuței degetele arătătoare. Șase luni jumătate. Stătea deja în fund, dar sprijinită. Construia în fiecare dimineață un fort de perne în jurul ei. Începeau.
– Cucu! Mama își acoperea chipul.
– Bau! Mama își redescoperea chipul.
Râsete. De fiecare dată, fără nici o excepție.
– Cucu! Dispariție.
– Bau! Apariție.
Râsete peste râsete. Mama pleacă uneori, dar se întoarce întotdeauna. Acum îi dădu voie să-i studieze nasul. Fetița trăgea, lovea, râdea, apuca cu gurița, o bălea.
O dimineață obișnuită. Până la zece. De la zece la doisprezece, fetița dormea. Trăgea ușa de la camera copilului când a auzit o voce care o striga. Bunica fetiței, mama soțului.
Au discutat fleacuri la o cană de ceai. Ea mai mult a ascultat. A râs, a zâmbit, a răspuns la întrebări. Cumințenia în dialog nu a ferit-o de capcană.
– Unicul copil al lui Călin? Cum așa? Noi ne dorim doi copii.
– Doi? Nu. El nu-și mai dorește un copil și nu o să mai facă.
– Dar cum puteți să vorbiți în numele lui?
– Îmi cunosc copilul. Știu că nu mai vrea încă unul. Și el e singur la părinți. Frații se ceartă pe avere. Unul e cel mai bun, ascultă-mă pe mine.

– Dar de ce nu te fuți tu cu el?
O propoziție pe care tânăra femeie nu a mai rostit-o. Un gând nedus la îndeplinire, nerostit. O frustrare fixată pentru un viitor brusc incert.

– Tu ascultă-mă pe mine, o să ai numai de câștigat.

Deja am pierdut. Alt gând nerostit.