Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "semnificații"

Zis și făcut

De 28 apr., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Șoc cultural la 32 de ani

De 25 apr., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Iubirea de partener și iubirea ca noțiune

De 11 aug., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Creștem cu povești.
A fost odată ca niciodată.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Mama citește blând și te mângăie.
Tata citește cu voce puternică și îți permite să te cuibărești și să te simți protejată. Adormi cu gândul la a fost odată ca niciodată. Fericirea de la bătrânețe e doar o răsplată a așteptării acelei date ca nici o altă dată.

Omuleți fiind, suntem programați să iubim toată viața. Drama omului constă în neputința de a separa iubirea de partener de iubirea ca noțiune.
Crescând cu povești, și cei mai ignoranți dintre noi, așteptăm și pretindem semnificațiile conceptului de iubire. Astfel, toți partenerii ajung să se dezamăgească. Dezvoltăm atașamente și dependențe. Celălalt devine propria persoană.
Între aceste formule, începutul și sfârșitul fiecărei povești, omul descoperă că iubirea se termină sau se transformă.
Dar nu iubirea se termină sau se transformă, ci doar omul. Dar cum poți să mai faci diferența când totul pare să ne sfâșie? Durerea nu permite sensuri denotative.

Am citit ieri, întinsă leneș pe un șezlong, o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Femeia sfâșiată a lărgit și mai mult decepția mea în oameni, în ceea ce pretind oamenii că sunt într-un cuplu. Succint, nuvela spune povestea unei căsătorii care se sfârșește. Nu compătimesc soția care a pierdut în fața amantei, nu disprețuiesc bărbatul că s-a îndrăgostit de altă femeie, am suferit însă cu amândoi în timp ce-mi luam explicațiile de pe foile cărții.

Omul se transformă, iubirea rămâne aceeași, aceeași, dar cu altă persoană. Nu poți să disprețuiești iubirea, dar nici nu poți s-o accepți prin teorii, chiar dacă sunt seducătoare ca la Platon sau Shakespeare.

Importanță ar trebui să acordăm felului în care trăim iubirea. Esențialul stă în cum. În lumea materială, palpabilă, socială, să trăim cu intensitate a fost o dată ca niciodată. În acest moment să ne permitem să fim.
Să fim tot.
Să fim simțuri.
Trăind, ne transformăm, devenim, uneori străini unul pentru celălalt, dar a fost odată ca niciodată își păstrează autenticitatea și valoarea, iar consolarea bătrâneții stă în intensitatea începutului.
Acest fapt este posibil în cuplurile care decid să rămână împreună.
Cele care aleg drumurile separate, faceți loc, trec niște oameni care au preferat iubirea și nu iubirea de partener.
Nu-i disprețuiți.
Nu aruncați cu pietre.
Cu toții trăim drame, fiecare însă alege cum să trăiască, împreună sau separat.

Ca soluție, putem să ne străduim să mai trăim și pentru noi înșine, fără a avea o nevoie de nevoia celorlalți de noi. Aici grăiește influența Simonei de Beauvoir și a nuvelei Femeia sfâșiată.

Sfâșiați suntem cu toții. Important e cum. Să alegem, să trăim, să fim, să iubim. Ce iubim? Partenerul sau iubirea?

…

Text cu final deschis.

 

Asta nu e muzică, e Beethoven

De 21 iul., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ascult deja a doua oară Pastorala lui Beethoven. La prima audiție privii ecranul alb, nici un cuvând scris, nici o încercare să transform starea sufletească într-un conținut cu sens.
Adevărul este că mă aflu într-o stare.
Într-un soliloc neglijent, prea puțin sincer vorbii cu mine. Ce se întâmplă cu mine?
Se întâmplă Beethoven, iar pofta asta de Beethoven semnifică o schimbare de dispoziție care mă întoarce umilă spre sunetele bezmetice din Pastorală.
Încercai să-mi reprezint sufletul, dar mă refuză mintea. În această dedublare, separată în rațiuni și simțiri, privii în jurul meu.
Cărți, biroul meu conține stive de cărți. Nici o ordine aparentă, doar inconștientă. Mâna știe întotdeauna să găsească fără problema părții stângi sau drepte.
Ah! Uite și cuvântul de spirit într-un raport cu inconștientul că tot l-am terminat pe Freud.
Revenind la cărți, la dispoziția sufletească, la dedublare, realizai că îmi trăiesc un vis. În fiecare dimineață, cu unele excepții, toate activitățile mele se desfășoară între aceste cărți, scriu, ascult muzică, vorbesc la telefon, tastez mesaje, semnez acte, uneori o îmbrac pe Barbi sau mai dansez pe Louis Armstrong.
Totul între stive de cărți, totul într-un vis pe care îl am din copilărie, să fiu înconjurată de cărți.
Sincer, nu mai știu să trăiesc fără cărți!
Iubesc nemăsurat oamenii, dar mă derutează până la lacrimi. Cărțile mă susțin, mă păstrează lucidă, îmi arată uneori direcția.
Pot să plâng și cu o carte în mână, un cuvânt tot ajunge la mine, pot să vibrez la minutul 24 și 29 din Pastorala lui Beethoven și să o corectez pe Mara care îmi strigă să dau muzica mai încet: asta nu e muzică, e Beethoven, ascultă doar!
Iar ea se târăște sub birou și mă roagă să vin cu tot cu calculator în cort.

Mă opresc aici. Plec în cort.

d.30

De 23 iun., 2014 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Stă în puterea mea să-mi dedic un text pentru cei 31 de ani împliniți. Aș deschide un dicționar de simboluri sau doar m-aș strădui să scot din memorie ce știu despre cifra 3 și aș fi gata instant cu un text.
Blogul nu funcționează însă cu normă. Nu am nevoie de un text pentru azi, dar am o nevoie. Nevoia mea stă în semnificații.
Aș lucra, și chiar asta fac în acest moment, la topica semnificațiilor, aș face puțină ordine interioară.
Îmi este la îndemână.
Deoarece la 26 de ani am devenit mamă, de 4 ani observ un omuleț care mă ajută fără intenție să mă cunosc.
Cine sunt eu? Cine sunteți voi?
Întrebare cu risc ridicat de instalare a plictisului, știu.
Întrebarea poate instala plictisul prin etichetă. Ah! Iar filozofie mârlănească, pasivă într-o lume plină de acțiune.
Urmează acum să alung acest căscat pe care mi l-am închipuit pe chipul fiecărui cititor.
Mara are 4 ani. La 2 ani și câteva luni a mers la grădiniță. În ultimul an, observând-o pe ea, m-am întors foarte mult spre mine.
Mara, la 4 ani, exprimă prin atitudine mai multe persoane, eu, tatăl ei, mătușa, bunica, prietena ei cea mai bună, personaje de desene animate.
Persoanele și personajele care au influențat-o sunt atât de lipsite de congruență uneori încât luciditatea mă asigură că recuperez prin fetița mea manifestările altor oameni.
Așadar, m-am întors spre mine, cine sunt eu, dar mai ales, cum pot să descopăr cine sunt. M-a ajutat Mara să conștientizez procesele de asimilare și influențare.
La 31 de ani procentul de asimilare poate fi fatal ființei. Îmi cunosc două mecanisme de apărare, râsul și cearta. Prin râs am rămas pasivă când ceva mă deruta. Prin ceartă am rămas la ceea ce eu am presupus că sunt eu prin principii de viață.
Aici m-am încurcat. Mara m-ar întreba și chiar mă întreabă destul de des: mama, ești confuză?
Cam da, cam sunt.
Eu la 4 ani exprimam prin atitudine pe mama, tata, sora, bunica, prietenele de joacă. În plus, față de copilul meu, am mai adăugat influențe, profesori, alți prieteni, personaje de film, iubiți.
Cine sunt eu? Unde sunt eu? Cât sunt eu? Cum poți să devii un eu autentic?
Am un singur răspuns: renunțarea și pierderea.
Pentru o perioadă determinată trebuie, dar trebuie imperativ, să renunțăm, printr-o izolare a ființei noastre de toate aceste influențe. Să ne desprindem de părinți, prieteni, modele alese. Să ne curățăm asemeni foilor de ceapă. Învelișul nu e ceapa propriu zisă, caracterul nu reprezintă omul propriu zis.
Nu vă grăbiți în presupuneri, știu, izolarea poate fi o aberație de lentile roz, ale mele lentile roz. Aș prefera galben, rozul nu este culoarea mea.
Izolarea fiind grea într-o realitate plină de responsabilități și priorități, putem practica meditația.
Meditația ajută să te întâlnești cu tine, să cureți ceapa pe care o reprezinți, să dai semnificații adevăratelor valori ale vieții.
Eu am încercat să răspund la o întrebare, dar acum se impune o altă întrebare: vrei să te cunoști? Tu, cititorul meu, vrei să te cunoști?
Eu vreau.
Tu vrei.
El vrea.
Ea vrea.

Barca cu păpuși

De 2 iun., 2014 0 Colaborari , , , , 0

Încep săptămâna pe blog cu o altă piesă de teatru, Barca cu păpuși. Această piesă, pusă pe scenă în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, a prilejuit o întâlnire cu actorii Teatrului Național Sârb, Novi Sad.
Trei rânduri.
Rândurile astea seceră cititorii. Nici o părere la Ținuturile joase.
Barca cu păpuși îmi dă speranțe. În primul rând limba sârbă te atrage prin sonoritate. Corectez, limba sârbă mă atrage, pe mine mă atrage prin sonoritate.
Sonoritatea limbii și dinamismul actorilor mi-au ținut spatele drept o oră și treizeci de minute cât a durat piesa. Am clipit des, recunosc. Primeam ceva de pe scenă, dar nu-mi revenea nimic cu sens. Caut sensul întotdeauna în ceea ce actorii exprimă.
Mi-a trecut prin cap simbolul, seria de reprezentații care încurcă novicele.
Am alungat simbolul, imaginea profesorului de literatură comparată mi-a corectat direcția gândului. Așa că mi-au apărut în conștiință semnificațiile.
Dacă aș încerca să povestec piesa Barca cu păpuși, aș prezenta-o ca pe un vis. Fix așa m-aș exprima, și se făcea că, apoi nu-mi mai amintesc nimic, gândul și conținutul manifest.
Renunțând la simbol, m-am perpelit cu semnificația măștilor de urs și a măștilor picitilor din Albă ca Zăpada.
Am căutat să fac analogii. Ce anume îmi spune ursul, animalul? Animal puternic care se bazează pe miros și auz, vederea îi este slabă.
Ce anume îmi spun piticii? Personaje de poveste, basm.
Am adunat material cu care să lucrez.
O familie, două fete. Una dintre ele se îndrăgostește, face un copil, copilul se naște nesănătos. Familia băiatului o respinge. Timpul trece, ajunge o artistă recunoscută.
Să interpretăm.
Omul este puternic asemenea unui urs. Omul are și vederea slabă asemenea unui urs. Trecem prin viață derutați de propriile simțuri. Proiectăm în afara noastră, din interiorul debil, reprezentări diforme. Omul e diform.
Să mai interpretăm puțin.
Piticii, personajele din poveste, povestea Albei ca Zăpada. Un basm crud, dar nemuritor.
O artistă diformă, dar nemuritoare prin opera sa artistică.
Mă opresc aici cu semnificațiile. Mă opresc aici cu scrisul. Așez și eu toate gândurile pe o barcă și aștept refluxul conștiinței.