Uneori, din ce în ce mai rar, primesc un telefon sau mi se spune direct: Am o bârfă! Instant zâmbesc și simt cum mi se relaxează mușchii. Am zâmbit în timp ce tastam. Recunosc, mă bine dispune bârfa. O asociez cu un timp petrecut ușor și agreabil. Un episod aparte mi-a atras atenția asupra bârfei și am regândit.

La dicționar, bârfa înseamnă și calomniere, defăimare. Nu-mi place și nu este o situație în care pot să fiu sau să nu fiu de acord. Bârfa discreditează. Te face să-ți pui întrebări. Eu mi-am pus întrebări. Ce este în neregulă cu mine? S-o luăm altfel. Nu este vorba despre ce vorbești, ci despre cum vorbești. Când cineva se apropie de mine și îmi șoptește, îmi insinuează, atunci mă înfior. Ca reacție fiziologică, mi-e greață. În purtare râd și schimb vorba. Este singura circumstanță unde acționez socratic. Pe șleau, fac pe proasta. Nu vreau să pricep mizeriile unor persoane slabe, prost educate și obtuze.

Bârfa o lași să curgă firesc. Nu o șoptești. Nu o insinuezi. Bârfa lovește ca toporul. Ion se ține după Florica, dar e însurat cu Ana. Relatezi. Nu judeci. Și ce anume judeci mai exact? Alegerile nefericite? Frământarea sufletească? Durerea? Fericirea?

Bârfa servește bine mersi și ca o consolare. Când li se întâmplă calomniatorilor ceva asemănător. Știi, ai avut dreptate, când o pățești, nu poți să rămâi calm. Oh, ce răzbunare neașteptată, dar satisfăcătoare! O satisfacție măruntă, căci în fața ochilor umezi, în fața durerii nu te apuci să țopăi. Stai. Privești. Asculți. Uneori deschizi gura. Da, se întâmplă. E greu cu problemele sufletești. Nici tatăl nostru, Freud, n-ar putea repara o inimă sfâșiată de durere.

De aceea, pe urmele tatălui – Freud – notez: Înjurați! Suferiți! Jeliți! Uitați! Vă promit.

Foto: Bogdan Mosorescu