Ei au fost domni. Doamnele au cam lipsit

Tot mai des am luat aminte de o atitudine. În provincie spunem cu voce tare doar ce ne place. Ce nu ne place, trecem sub tăcere sau vorbim în grupuri mici.

Nu există o cenzură propriu zisă, dar reacțiile celorlați te pun pe gânduri. Cum să rostești la Timișoara că nu-ți place cum joacă un actor anume? Ori că o persoană publică s-a îmbrăcat nepotrivit la un eveniment?

M-am chestionat. Să fie educația bănățeanului atât de aproape geografic de Occident care să-l rețină în exprimarea unei opinii? Iar dacă cineva îndrăznește totuși să formuleze o critică, persoana de ce o ia ca un atac personal? Interpretarea s-a făcut întotdeauna pe niveluri de semnificații. Reacția demonstrează o unilateralitate în gândire.

Nu, la Timișoara spunem doar ce ne place și nu facem educație. Tocmai de aceea aparițiile pe covorul roșu de la Gala Premiilor Uniter au fost lipsite de gust, stil, eleganță și clasă. Dar o să merg pe urmele citadinilor mei. Nu o să critic, o să aplaud ce mi-a atras atenția.

Pe covorul roșu, eleganța, demnitatea și stilul au aparținut bărbaților. Ei mi-au plăcut și în mare parte au respectat regulile unui asemenea eveniment: am văzut papioane multe, pălării, gust. Femeile prezente ar fi putut lua lecții de stil de la domni. Ei au fost într-adevăr domni. Doamnele au cam lipsit. Atât îmi dau voie momentan să notez sau să scot pe gură.

În urma reacțiilor articolului, dacă o să stârnească, o să decid ce atitudine voi adopta eu însămi.

Să facem sau să nu facem educație vestimentară la provincie?

Foto: Flavius Neamciuc

Frumoasă, dar proastă

flvn9338Am promis că revin cu articole despre Gaudeamus. Am un plan, dar o să-l amân. Nu vă port cu vorba, pe cuvânt!

Îmi doresc să scriu despre îmbrăcăminte. Înainte de a începe, din cauza vremurilor, reamintesc ce fel de persoană scrie pe acest blog:

1. O feministă.
2. O susținătoare a căsătoriilor între persoane de același sex.
3. Aprob avortul.
4. Necredincioasă sau atee.
5. Am o părere fermă despre relația părinte-copil, iar copilul este de la naștere o altă persoană. Fiecare își trăiește propria viață.
6. Etc.

Aș putea să prelungesc lista, dar am atins durerile acute din prezent. Acum o să mă adun și o să mă concentrez pe subiect: îmbrăcămintea.

De ce construiesc un text despre articole vestimentare dacă blogul urmărește să aducă în față literatura, istoria, filozofia, psihologia? Deoarece interesul meu pentru literatură nu exclude îmbrăcămintea. Îmi place să mă îmbrac frumos.

Am spus și repet, am avut o bunică croitoreasă. Mama mea, o femeie frumoasă și blândă, a purtat hainele într-un anumit fel, bine aranjate. M-au expus, mama și bunica, la mătase, catifea, tafta, dantelă, bijuterii, pantofi cu toc.

În adolescență, ca orice organism puber, dar cu personalitate, m-am împotrivit educației de acasă. Am purtat tricouri și maiouri scurte, tocuri nepotrivite, croieli neinspirate. Lent am ajuns să am un stil. Am respins învățăturile de acasă, le-am anulat, apoi am început să aleg ce mi se potrivește. Puteți să vă imaginați o plajă plină cu scoici din care alegi doar ce îți corespunde fizic, dar și psihic.

În primul rând am renunțat la ornamente sau zorzoane în îmbrăcăminte. Confortul a fost scopul. Mi-am studiat îndelung corpul. Mi-am acceptat defectele și am decis să le iubesc. Am o relație tandră cu picioarele mele, eu și tibia ne-am făcut una. Cu cât mi-am îmbogățit mintea mai mult, cu atât am îndrăznit să mă arat fizic așa cum sunt. N-am ajuns pe lume cu numerele unui model, dar am reușit să mă tranform într-un model de câte ori am avut chef. Articolele de îmbrăcăminte pot favoriza sau defavoriza. Am hotărât să lucrez în favoarea mea.

Plusuri și minusuri, am dezvoltat un caracter feminin și elegant. A trebuit să accept și categoria de gen, o perioadă mi-am dorit să fiu băiat și consideram că am pierdut mult născându-mă femeie. Educația mi-a demonstrat că simțirea mi se tragea de la o societate patriarhală.

În ani, foarte încet, subliniez lentoarea, am potrivit un anume fel de a fi.

M-am îndepărtat de părinți. Nu sunt părinții mei și nu o să devin ceea ce mi-au repetat ei că o să ajung.
Mi-am acceptat defectele fizice.
Am recunoscut limitele intelectuale.
Mi-am studiat corpul.
Am gafat.
Am ales feminitatea și eleganța.

Astfel construită, am început să fac comentarii publice despre îmbrăcămintea urâtă a oamenilor la teatru, spectacol de balet, operă etc. Am observat că unora le este rușine cu hainele frumoase. Îmi pare o situație asemănătoare cu clișeul frumoasă, dar proastă. Nimic mai fals. Nu așa funcționează genele. Prostia fetelor frumoase își are o explicație în lene. Un intelect needucat își pierde orice putere.

M-am întrebat: de ce le este unora rușine să se îmbrace frumos? O haină purtată și nu aruncată pe corp dovedește un caracter superficial? Haina frumoasă, semnată sau nu de un designer e vinovată de prostia umană?

Să mă îmbrac pentru moment, aici m-au dus educația și autoeducația. La teatru îmi pun o rochie neagră. Nu vă luați de culoare, eu prefer negru. În parc aleg blugi și tricouri de bumbac. La conferințe sacouri. La cluburi paiete. Etc.

Momentul și haina, haina și momentul.

Nu o să mă opresc din a scrie despre îmbrăcămintea frumoasă. Că mă găsiți superficială, provincială, critică, bunicuță, o să fac față. Cred în îmbrăcămintea frumoasă ca într-un aspect care ne ajută la supraviețuire. Nu o să cedez din cauza comodității majorității. Merg mai departe. Și nu am adus în discuție factorul sexual. Exact. Tot timpul este vorba despre sex. Și totul ajunge la sex. Am timp însă. Abia am declarat începutul războiului fără victime al hainelor urâte la spectacole.

Start!

22 mai, Cochete pe biciclete și Fashion Fridays

untitled-0095O introducere patetică.

Peste tot în jur natura e cuprinsă de neastâmpărul salcâmilor și de strălucirea bujorilor. M-aș bucura să vă înduioșați.

O introducere eficace.

La Timișoara au loc la sfârșitul săptămânii mai multe evenimente. Un fapt remarcabil o să se desfășoare la Halele Timco, Cochete pe biciclete în colaborare cu Fashion Fridays, ediția a X-a. Un program distractiv, ușor, variat care sper că va produce vâlvă.

Cochete pe biciclete va atrage atenția asupra comunității de bicicliști, asupra avantajelor mersului pe bicicletă din mai multe punte de vedere, inclusiv estetic. O să notez și eu cu liniuță câteva beneficii:
– din punct de vedere medical dormi mai bine, iar creierul funcționează mai bine.
– din punct de vedere estetic faci primul pas spre a slăbi și arzi mai multă grăsime.
– din punct de vedere al timpului ajungi mai repede la destinație.
– din punct de vedere social ești mai vesel, îți faci prieteni, îți îmbunătățești viața sexuală.

O notă particulară, te umpli de inspirație și scrii un asemenea text.

Fashion Fridays va face vizibili designerii locali. O situație prielnică pentru femei cu stil sau în căutarea unuia. Magazinele cu haine în serie nu ne satisfac întotdeauna. Societatea actuală, cu micile ei comunități, pretinde mult vestimentar, iar îmbrăcămintea recomandă. Am citit într-o carte că oamenii, la fel ca orice produs, se vând. De aceea azi se contruiesc branduri, iar cererea a creat nevoia unor consilieri de imagine.

Recunosc, stau în lateral sau chiar în spate când aud brand. Pentru mine brand e Pepsi și mă supun cerințelor prezentului destul de greu.

De reținut: designeri locali, persoane creative cu viziuni proprii vin cu entuziasm spre dumneavoastră. Pot fi considerați și supraviețuitori ai unor vise demarate cu un plan de perspectivă a veniturilor și cheltuielilor fix, dar cu pasiune nemăsurată.

Printre ei o să descoperiți și Tricoul Inteligent. Bun prilej să promovez și campania #poartaocarte. Nu vor lipsi cărțile de lângă tricouri. Literatura e un stil de asemenea. Un tricou imprimat cu fragmente prețioase din literatură. Lângă tricouri, eu. Care e povestea mea?

M-am născut la Drobeta Turnu Severin.

Continuarea în 22 mai, Halele Timco, începând cu ora 10.

Scriitorii, eleganță, gust, stil

46562_503332319676927_54015481_nAnul trecut, spre final, am anunțat un proiect. #cumseîmbracăscriitorii

Am adus la cunoștință intenția mea, am notat câteva informații și am lăsat să treacă timpul cu speranța că am reușit să fixez subiectul și să vă fac curioși.

Să ne reamintim.

Doresc să dezvolt acest proiect din mai multe motive. Motivele le împart în principale și secundare.
O importanță deosebită ocupă planul meu de a face vizibili scriitorii. La fel de central este și gândul de a obișnui oamenii cu individualitățile pertinent creatoare.

Omul este o ființă profund socială. Scriitorii se află peste tot în jur, la brutărie, la piață, la cafenea, la Taxe și Impozite.

Ajung la miez. Cum îi vedem pe scriitori, cum îi percepem? Două întrebări, două răspunsuri.

Îi vedem, pe cei mai mulți, modest îmbrăcați, cu haine lipsite de culoare și învechite. Știți ceva? Unii dintre ei se prezintă așa. S-a împământenit ideea că scriitorii se îmbracă prost. Cu rădăcinile astea vreau să mă răfuiesc.

Îi percepem zăpăciți, lipsiți de simțul realității sau cu o aură de Ziditor.

Oricum ar fi, o reacție comună și frecvent întâlnită este retragerea. Oamenii se îndepărtează. Nu ascund faptul că unii se bucură. Interacțiunea generează neliniște, iar scriitorii manifestă tulburări de tot soiul.

Am răspuns la întrebări. Am făcut distincția a vedea/a percepe.

Mai departe o să discutăm despre articolele de îmbrăcăminte. Aș simți o bucurie uriașă să provoc, dacă nu o să reușesc să modific, o schimbare de atitudine. Scriitorii cunosc eleganța, îmbrăcămintea făcută cu gust, distincția în stil.

Firește, au nevoie de ajutor.

Pentru ajutor, am apelat la Anca Bardaș, Diana Bobar, Irina SchrotterAdrian Oianu și Adelina Ivan. Lista nu este exclusivă, este un punct de pornire. Au acceptat până acum Anca Bardaș și Diana Bobar.

Am aprobare și într-un text viitor revin cu Anca Bardaș și viziunea ei despre cum se îmbracă scriitorii.

Cobai: Dunia

Hai să schimbăm subiectul

Dacă ai carte, ai parte!

Un exemplu de protază și apodoză. Ai parte este apodoza. Firește că începutul dacă ai carte este protaza!

Mi-am însuși aceste cuvinte din Ulise. Corect spus, și aceste cuvinte. Pe parcursul lecturii, nu notez aici cât anume mi-a luat să sfârșesc această carte, am învățat mai multe cuvinte necunoscute. Unele tot necunoscute au rămas, deși le-am căutat în dicționar.

Construiesc un text cu aceste cuvinte pentru introducere. Nu mă pot decide cum să păstrez cartea asta lui Joyce în simțiri. M-au încercat sentimente plăcute și neplăcute. Am pipăit cu degetele când am descoperit celebra frază: istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Am subliniat, apăsând, o altă frază, de data aceasta deloc celebră: nu putem să schimbăm istoria, așa că hai să schimbăm subiectul. Nu descriu siguranța că am redat exact cuvintele lui Joyce, dar conținutul transmite exact ideea.

Din sutele de pagini ale cărții, atât am păstrat eu cu luciditate. Doua fraze cu care m-am jucat, câteva cuvinte și stilul aparte gramatical al scriitorului. M-am surprins punând punct după conjuncții sau prepoziții. Am suportat o influență. De ce? Pentru că.

Două sau trei grații

De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.