Muncim ca să ne întreținem familia sau un stil de viață?

Rescriu. Am scris în cap de zeci de ori. Nu o să iasă strașnic cum am formulat pe șezlong. Sau seara înainte să adorm. Sau dimineața la cinci pe plajă. Sau când împingeam căruțul prin Verona până atenția mi-a fost distrasă de reducerile de la COS. La balconul Julietei era coadă.

Mai adaug elemente noi în textul deja născocit pentru a îndepărta senzația că am pierdut cele mai potrivite exprimări. Cum ar fi coada de la balconul Julietei. Nu a existat la mine în gând. Am sucit pe toate părțile un stil de viață și întreținerea familiei. M-am aplecat insistent asupra diferențelor. Muncim pentru a ne întreține. Afirm. Acum întreb. Nu cumva muncim pentru un stil de viață? Iar stilul de viață nu cumva ne pune și limite?

Pentru mine, un copil dintr-o familie cu o conducere patriarhală și cu venituri medii, independența financiară a devenit singurul scenariu posibil. M-am îndepărtat de acest scenariu datorită relației cu tatăl Marei. Ani de zile m-am bucurat de privilegiile unei familii bogate. Cum în ani de zile independența financiară s-a transformat într-un vis. Ca măgar închiriat, m-am pus la visat. M-am consolat, cum numai oamenii pot, cu o substituire de responsabilitate. Lipsa muncii transformate în bani am înlocuit-o cu mamiceală, citit intens și scris pe blog. La despărțire, izbirea de realitate a sunat ca ding-dongul de la biserici. Am asurzit.

Surdă am plănuit Tricoul Inteligent pentru a mă întreține. A întreține presupune apa, curentul, impozitul și coșul de la supermarket. În ani, o situație, altă situație și mai multe situații mi-au subliniat diferența dintre întreținere și stil de viață. Paranteză. Donez haine, pantofi, jucării. Recent, de câteva luni, mi-am zis să încerc să vând unele articole. Mara, prin tatăl ei, are ținute de catwalk. Niște încălțări ciorap, Fendi, au fost respinse de un site deoarece nu ar fi conforme cu originalul. Am râs când am citit răspunsul. Întâmplarea mi-a dat de gândit. Unii dintre noi cumpărăm articole care nu corespund veniturilor. Încălțările Marei presupun mult pentru un salariu mediu în România. De ce se limitează oamenii?

Dacă în capul meu bogăția semnifica libertate în primul rând, atunci această întâmplare m-a determinat să regândesc. Privilegiații se limitează printr-un anumit stil de viață. E o limită, vă jur. Dispoziția se schimbă în funcție de ceea ce mâncăm, bem, purtăm. Să fii glorios doar în Fendi sau Chanel e o limită. Eu sunt limitată de Stefanel, Jack`s, Bardash, Glăvan, Irina Schrotter. Ce dezamăgire, ce satisfacție de 5 minute! Nu-mi place. Încerc să schimb.

Dar dacă nici banii, prin statut și carduri fără limită, nu ne fac să fim liberi, ce anume ne eliberează cu adevărat? Cum să facem să ne simțim și să fim cu adevărat bucuroși de independența individuală?

Tatăl Marei îndeplinește toate criteriile. Muncește. Câștigă. Se recompensează cu mașini scumpe și participări la curse de mașini. Nu este liber în atitudine. Sunt dată peste cap. O hemoglobină scăzută, o preadolescență și o convingere scuturată m-au adus într-un capăt de drum. Sunt obligată să construiesc altul și nu știu cum să încep. Idei?

Foto: Bogdan Mosorescu

Romina Faur, goodbye my love

Mâine, 24 iunie, va avea loc Ia românească pe bicicletă sub egida Verde pentru biciclete. Am povestit pe blog de multe ori despre. Dacă răsfoiți, prima mea pedalare e un râsu-plânsu: plonjare de pe bicicletă, plete în vânt, tampoane în aer.

Fiecare participare m-a apropiat de conceptul Verde pentru biciclete. În alt text, am numit pedalările obișnuințe urbane.

În mai, la Cochete pe biciclete, Tricoul Inteligent a avut prima defilare. Pe fundal, vocea lui Tudor Gheorghe, pe podium, fete înalte, frumoase și slabe pășeau languros cu Limba română esențială, Alexandru Metea la subraț.

Am crescut ca om al muncii sub ocrotirea Verde pentru biciclete. Dar azi am de făcut un anunț. Nu datorez cooptarea mea la Verde pentru biciclete hazardului. Am un nume: Romina Faur. Coordonator la toate evenimentele, ea a fost și va rămâne direct responsabilă de orice acțiune a mea în cadrul fenomenelor urbane.

De la primul mail: Vrei să fii alături de proiectul Și eu susțin VpB?, la ultima rugăminte: o să am nevoie de tine sâmbătă la pedalare.

Cu Romina, am avut o dublă perspectivă: interior și exterior. Am luat contact cu munca din spate, am savurat fiorii unui eveniment aplaudat și bine primit de cetățeni. Fiecare pedalare a crescut simțul civic al locuitorilor orașului. A face parte din ceva mare, din comunitatea VpB, a te bucura de sprijin și protecție se explică prin bunele intenții ale Rominei.

Mâine va fi ultimul eveniment ieșit din socotințele ei. Altcineva îi va lua locul. Știți vorba: Regele a murit, trăiască Regele?

Mâine se moare și se naște.

Mulțumesc, Romina. Reverențe!

Goodbye, my love, goodbye, ai lăsat o moștenire grozavă!