În relațiile dintre oameni mereu recomand sinceritatea. Să exprimi ce îți place și ce nu-ți place. Atrag atenția asupra formulării. Să nu ataci! Să nu reproșezi! Nu nu afișezi condescendență! Persoanele să discute indiferent de situația dificilă, stânjenitoare, gravă.
La locul de muncă, sinceritatea reprezintă o armă. După cum știm, arma salvează și ucide în același timp. În cazul meu, bloggerul care recomandă, mă aflu uneori în poziția ingrată de a scrie despre un subiect care nu corespunde gustului și preferințelor mele.
Aici intervine dispoziția mea naturală, dacă o am, să vă atrag atenția asupra unui subiect care nu este pe placul meu, dar asta să nu vă împiedice de a vă forma propria părere. Nu mă lăsați să vă spun cum să gândiți. Nu doresc asta oricât de mult îmi susțin convingerile.
Curând am fost la spectacolul Erendira de la Teatrul German. Lejer o să ghiciți. Nu mi-a plăcut. O bunică își prostituează nepoata. Trupul Erendirei recuperează o datorie. 50 de pesos costă o strategie sexuală concepută de bunică și suportată de nepoată.
De la începutul spectacolului, filologul din mine și-a prins mințile în simbolistica peștelui. Scenografia piesei este grandioasă. Revenită acasă, imediat am cotrobăit în bibliotecă după Tratat de istorie a religiilor de Mircea Eliade.
Balaurii, șerpii, scoicile, delfinii, peștii sunt embleme ale apei; ascunși în adâncurile Oceanului, sunt pătrunși de forța sacră a abisului; dormind în lacuri sau străbătând fluviile, ei distribuie ploaia, umiditatea, inundațiile, controlând astfel fecunditatea lumii. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 219.
Am încercat asocierile. Erendira ține un pește într-un borcan. Simbolistica înjumătățită m-a derutat. Un os de pește într-un borcan. Unde să mergi cu mintea? Sufletul mi s-a oprit oricum în scena lungă a unei zi din viața Erendirei. Un act sexual după un act sexual, un bărbat intră, altul iese.
Când eram copilă, mergeam cu caprele pe câmp. Mama ne-a purtat de grijă și sexual. Pe mine m-a învățat că sânul femeii se lasă dacă e atins de bărbat. O credință corectată abia în liceu în urma unei discuții cu fetele. Penibil și amuzant, dar mama a refuzat să poarte astfel de conversații cu noi. Tata avea strategia lui. Bătea orice băiat îndrăznea să se atingă de fetele lui. Reputația lui nu ne-a apărat de circumstanțe. Urcam poteca unei păduri într-o zi când o voce mi-a paralizat mușchii. Taci, fă, futu-ți morții mă-tii, ți-am zis să faci cum îți spun! În jurul unei fete erau adunați cinci sau șase băieți care își așteptau rândul între picioarele ei.
(Contrar a ceea ce ați putea crede, nu este vorba despre un viol, ci despre un act sexual consimțit. Pentru a putea iubi un băiat, o făceau toți poștă. Așa ne exprimam noi pe atunci).
Creierul meu reptilian a primit mesajul. N-am atacat, mi-e rușine. Am fugit de am rupt pământul. Mă simțeam rușinată și vinovată că dădusem buzna peste o asemenea atrocitate. Mi-am încordat atunci mușchii vaginali, mi i-am încordat și la Erendira.
Sunt filolog. Pe lângă detașarea firească a spectatotului, eu cunosc și teoria: pactul cu ficțiunea. Pe scenă nu o femeie suporta un act sexual impus. Un personaj atrage atenția asupra primitivismului unor vremuri, asupra dezumanizării, asupra răului din oameni. Trist, dar măiastru, spectacolul cuprinde un umor incredibil. Rigurozitatea bunicii la negocirea actului sexual smulge zâmbete, un râs amar, de situație.
Mă gândesc la borcanul Erendirei, la apa care spală păcatele, purificând și regenerând. La fel cum apa nu se manifestă în forme, nu-și depășește condiția virtualului, la fel Erendira nu-și depășește condiția de victimă. Erendira își dobândește o limită.
Nu a fost pe gustul meu Erendira. Dar vedeți, povestea nu mi-a picat bine, dar spectacolul e incredibil!
Foto: Simona Nutu
