Cel mai bun sfat primit, să am răbdare cu mine

M-am plâns în articolul de ieri. Eu am considerat că nu m-am plâns. Aproape niciodată nu sunt de părere că mă plâng. Notez. Relatez. Împărtășesc. Apoi urmează reacțiile celorlalți. Rezultatul este că m-am plâns și bine am făcut. Mi-a scris o splendidă femeie și mi-a sugerat să am răbdare cu mine. M-am blocat.

Am privit poate un minut întreg ecranul telefonului. Să am răbdare cu mine. Am citit. Să am răbdare cu mine. Am recitit. Ceva ce nu mi-ar fi trecut prin cap. Am răbdare cu Mara. Am răbdare cu Matei din tei. Temperamentală de fire, cu emoții puternice, mi-am dozat răbdarea între copii și celelalte persoane dragi mie. Cu un trup zdravăn, rar s-a întâmplat să-l menajez sau să-l păsuiesc. Nici acum nu l-am păsuit. M-am așteptat să funcționeze și să mă asculte imediat cum am ieșit din spital. Și m-a ascultat câteva zile până m-a răpus durerea.

De azi dimineață mi-am redefinit atitudinea față de corp. O să am răbdare. O să-mi accept lăuzia și o să dorm. O să mă odihnesc. O să trec pe lângă plinte cu ochii închiși. Hm, pe cine păcălesc?! Azi am scos aspiratorul și am aspirat toată casa. Apoi am tras un pui de somn cu Matei. M-am ridicat jumătate de oră mai târziu cu gândul la blog. Aș scrie, aș scrie, aș scrie!

Fiecare gând interesant se pierde într-un sărut pe năsuc. Fiecare idee demnă de atenție se împrăștie când îi adulmec Marei obrazul. Mara a plecat la tatăl ei. Înainte de Matei, când Mara petrecea timp la taică su, mă lovea casa goală, spațiul din apartament. După Matei, cu Mara absentă de câteva zile, m-a lovit un gol sufletesc. E greu să te descurci rațional cu sentimentele. Degeaba îmi vorbesc și mă consolez. Simt că o trădez pe ea.

În acest punct mă apucă durerea de cap. O să am răbdare cu mine. Între timp nu vă pierdeți voi răbdarea cu mine. Mai am trei săptămâni de lăuzie. Suportați-mă și o să revin în forță cu Diplomația lui Kissinger și Nietzsche. Anul ăsta o să insist cu Nietzsche.

Voi aveți răbdare cu propria persoană?

Foto: Bogdan Mosorescu

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.